Trebuie să avem răbdare cu privire la procesul de dezbatere din Sinod

15.10.2014, Washington (Catholica) - Raportul de la mijlocul Sinodului Episcopilor dedicat familiilor, privind discuţiile din prima săptămână, a apărut şi este însoţit de un grad de isterie. John Travis, un veteran jurnalist specializat în urmărirea evenimentelor din Vatican, care ar trebui să ştie mai bine cum stau lucrurile, a vorbit despre „un cutremur, unul mare după luni de cutremure mai mici”. Anumiţi comentatori au început să deplângă profunda trădare a învăţăturii Bisericii. Unul chiar a scris că este „cel mai prostesc document emis vreodată de Biserica Catolică”, iar unii au afirmat că documentul desconsideră învăţătura Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea. Între timp, publicaţia New York Times anunţă încrezătoare că Biserica a trecut de la „condamnarea situaţiilor familiale neconvenţionale la înţelegere, deschidere şi milostivire”. Cred că cu toţii trebuie să respire adânc.

Ceea ce s-a publicat luni nu este nicidecum o învăţătură definitivă şi oficială a Bisericii Catolice. Este un raport despre ceea ce s-a discutat până acum în Sinod de către două sute de Episcopi din toată lumea. Transmite, în mod clar, un anumit consens asupra temelor majore, tendinţele ce au fost evidente în conversaţii, sublinierile dominante făcute în dezbateri ş.a.m.d., dar cu siguranţă nu reprezintă „învăţătura” Papei sau a Episcopilor.

Unul dintre marile mistere înscrise în ecleziologia Bisericii Catolice este faptul că Cristos vorbeşte prin procesul complex şi imprevizibil al dezbaterii eclesiastice. Duhul Sfânt călăuzeşte procesul, să nu ne îndoim, dar nu îl subminează şi nu îl ocoleşte. Tocmai în lungul şi laboriosul schimb de idei, de-a lungul timpului şi prin conversaţii atente, reiese treptat adevărul pe care Dumnezeu doreşte să îl comunice. Dacă doriţi dovezi în acest sens, căutaţi relatările despre dezbaterile de la Conciliile majore ale Bisericii, începând cu Conciliul de la Ierusalim, din primul secol, şi până la Conciliul Vatican II din secolul trecut.

În fiecare astfel de întâlnire, discuţiile aprinse au fost la ele acasă, iar consensul a reieşit doar după dezbateri îndelungate şi adesea incisive între părţile interesate. Citiţi colorata istorie pe care John Henry Newman o oferă privind Conciliul de la Niceea din secolul al IV-lea, şi veţi găsi istorisiri cu revolte pe străzi şi trageri de barbă – la modul fizic – între părţile în conflict. Sau citiţi interesantul jurnal al lui Yves Congar privind anii Conciliul Vatican II şi veţi afla despre criticile lui personale asupra intervenţiilor unor proeminenţi Cardinali şi teologi rivali. Sau apelaţi la istoria lui John O’Malley privind Conciliul din Trento şi veţi vedea proiectele iniţiale de documente pe învăţături doctrinale cheie precum păcatul originar şi justificarea, care au fost prezentate, dezbătute şi respinse îndelung înainte să apară variantele finale.

Până la Conciliul Vatican II, aceste dezbateri şi conversaţii preliminare erau cunoscute doar participanţilor şi unor specialişti istorici care răsfoiau înregistrările vremii. Marile învăţături ale Conciliilor au devenit cunoscute în toată lumea şi celebrate, dar procesele care le-au produs au rămas în umbră, ascunse. L-aş cita pe marele Newman, care a avut o experienţă nu tocmai satisfăcătoare privind viaţa eclezială oficială a Romei: „Cei care iubesc barca lui Petru trebuie să stea departe de sala motoarelor!” Aceasta este cumva versiunea mai rafinată a expresiei: „Cine vrea să mănânce salam nu trebuie să se uite niciodată cum este făcut”. Raportul interimar al Sinodului reprezintă o etapă timpurie a procesului şi, nu trebuie să ne surprindă, nu este încântător.

Mai urmează o săptămână de discuţii; apoi un an întreg în timpul căruia roadele Sinodului vor fi aprofundate, meditate, clarificate; apoi vine Sinodul ordinar tot pe tema familiei (actualul este Sinod extraordinar) şi se vor aduce mai multe argumente şi contra-argumente; în fine, la câteva luni, poate un an după aceea (după octombrie 2015), Papa va scrie o exortaţie post-sinodală care va rezuma întregul proces şi va oferi ceva definitiv pe această temă. Abia atunci va fi disponibil un produs final pentru „consumul” nostru; până atunci toţi trebuie să fim răbdători şi să ne abţinem de la comentarii.

Istoricul şi teologul Martin Marty comenta că dezbaterile de astăzi despre sexualitate şi autoritate sunt similare discuţiilor din primele secole din viaţa Bisericii privind cristologia şi disputelor despre antropologie şi mântuire din timpul Reformei. A luat atunci secole până la clarificările finale, iar Marty sugerează că am putea fi în mijlocul unei alte controverse ce va lua secole. Sunt bucuros că Papa Francisc, la începutul Sinodului, i-a îndemnat pe Episcopi să vorbească liber şi fără teamă. Nu a dorit o autocenzură care să blocheze discuţiile şi care astfel să împiedice ca adevărul să iasă la suprafaţă. Aceasta nu înseamnă pe moment că Papa Francisc ar fi de acord cu fiecare punct de vedere exprimat şi, într-adevăr, nu poate fi, dat fiind că multe se exclud reciproc. Dar arată că are încrederea şi răbdarea cerute pentru ca Duhul Sfânt să lucreze în stilul Său preferat.