PS Alexandru Mesian, hirotonit pe ascuns, acum 50 de ani, felicitat public pentru… „realizări socialiste” (II)
06.05.2015, Lugoj (Catholica) - Episcopul greco-catolic de Lugoj, PS Alexandru Mesian, va sărbători pe 8 mai 50 de ani de la hirotonirea sa întru preot. O activitate lungă şi aparte, pentru un preot, ce pentru cea mai mare parte a ei ar putea primi, într-o carte de muncă mai dreaptă decât cele pe care le ţinem noi între noi, aici, jos, un spor de dificultate: 24 de ani şi jumătate de preoţie în clandestinitate şi aproape 21 de ani ca Episcop. Ani grei, unde nu poţi sări trepte, arde etape, lua scurtături. Un adevărat jubileu, în accepţia sa de bază: 50 de ani, ca la vechii evrei. Nu „cincinalul în patru ani jumate”, nu alte cifre rotunde, prezentate ca jubileu. 50. Jumătate de secol.
L-am invitat pe PS Mesian, puţin înainte de această aniversare importantă din viaţa sa, să vorbim despre lucruri şi oameni trecuţi, despre „cum e acum”, despre ce şi-ar dori să fie în viitor. Întâlnirea a avut loc în Palatul Episcopal din Lugoj, un loc al armoniei şi înţelegerii între cultele din Banat dar şi un spaţiu constant cu sine însuşi, de unde greco-catolicii cu busola oarecum năucită de vremuri au putut primi mereu povaţă că soarele încă răsare la Roma. (a doua parte a interviului realizat de Ramona Băluţescu cu Episcopul de Lugoj)
– Cum erau prieteniile în clandestinitate, comunicarea, încrederea? Ce vă lipseşte de atunci?
– Toţi au murit. A rămas doar PF Lucian…
– Când v-a fost cel mai greu?
– Eu nu pot să zic că a fost greu. După hirotonire toate le suportam, bune, rele, cum veneau.
– Au venit vremurile noi, aţi ajuns Episcop. La rândul Dvs, sunteţi cel care pune mâinile pe capul candidaţilor la preoţie. Apoi se cântă: „preot în veac eşti tu”. Cum simţiţi aceste cuvinte şi cum vă străduiţi să le daţi mai departe celor care, peste ani, peste decenii, vor spune „pe mine m-a hirotonit preot PS Mesian”?
– Nu pot să zic că sunt un sentimentalist. În tot ansamblul, când ştiu că am de hirotonit un preot, ştiu că preotul este luat dintre oameni şi pus pentru oameni, o persoană ce este chemată la o activitate preoţească, de apostol al lui Cristos. E un sentiment de bucurie că ştiu că a studiat, a făcut o pregătire, şi de viaţă, că e un om încercat, pe care îl vrea Dumnezeu. Totdeauna există şi bucuria altor persoane, a familiei, a profesorilor, care retrăiesc bucuria că ei au oferit lui Dumnezeu o persoană care a fost pregătită pentru aşa ceva.
– Ca Episcop aţi umblat mult, aţi vizitat multe ţări, aţi cunoscut oameni de pe toate continentele, oameni simpli, preşedinţi, Papi. Înaintea Papei Francisc, ce îşi purta singur servieta în Roma, mergeaţi cu metroul, cu însemnele de Episcop pe dumneavoastră…
– Da, când mergeam la Congresul Euharistic din anul 2000. Mergeam din Vatican până la bazilica San Giovanni în Lateran şi de multe ori am auzit pe cei din jur spunând că pentru prima dată văd un Episcop în metrou.
-… la San Egidio, alături de alţi colegi, i-aţi servit pe cei săraci. În Joia Mare, conform ritualului, spălaţi şi sărutaţi picioarele enoriaşilor. O multitudine de fapte, de gesturi, de trăiri. Care e locul cel mai drag, din lumea mare, pentru Dvs, care e cel din România şi care sunt amintirile cele mai frumoase din munca de Episcop?
– Locul cel mai drag pentru mine este sfânta biserică. Cel mai frumos loc pentru mine este acolo unde mă întâlnesc cu Isus Cristos, la Sfânta Liturghie. Din alt punct de vedere, ca de obicei, este locul unde m-am născut, în Baia Mare, Ferneziu. Iar din lume, la Roma mă simt bine – mai ales la celebrările acestea solemne din Vatican, cu Sfântul Părinte, fie la Roma, Bulgaria, Viena, Lourdes, Ucraina, unde l-am însoţit. Deviza mea ca Episcop şi totodată pentru toată viaţa este: „Iată Dumnezeule vin să fac voia Ta” (Evrei 10.9). Ca Episcop eu sunt la datorie, răspund „prezent” peste tot unde e nevoie.
– Într-un alt 8 mai vă sărbătoreaţi anii de la hirotonire la Bucureşti, la masă cu Papa Ioan Paul al II-lea, sfântul inimilor noastre. Anul acesta, de 8 mai, veţi „împărţi” Liturghia cu colegii ierarhi catolici, de ambele rituri, din România, în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, la Satu Mare. Vă consideraţi un răsfăţat al coincidenţelor?
– Nu al coincidenţelor, ci al harurilor divine. De multe ori… În 8 mai 2000, am concelebrat cu Sf. Papă Ioan Paul al II-lea în cadrul Sfintei Liturghii Jubiliare în limba română oficiată în Bazilica San Pietro din Roma şi au participat şi în jur de 3000 de români iar în 7 mai a avut loc comemorarea Martirilor Secolului XX, la Colosseum.
– Preasfinţite Mesian, s-au strâns anii. Cu aceasta vin şi sfaturile oferite celor din jur, constatările, diagnosticele. Uitându-vă la Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, ce vedeţi? Dacă aţi fi întrebat, acum, după aceşti 50 de ani de preoţie, „voi sunteţi urmaşii Romei?”, cum aţi justifica răspunsul, indiferent care ar fi el?
– Biserica Română Unită cu Roma a devenit Arhiepiscopie Majoră. În fruntea ei este Preafericirea Sa Cardinalul Lucian Mureşan. Biserica noastră are propriul Sinod. La Bucureşti avem o nouă Eparhie păstorită de PS Părinte Episcop Mihai Frăţilă. Văd o reînviere a Bisericii Române Unite, după 40 de ani, cât a stat înmormântată. La 8 mai 1965, data la care am fost hirotonit preot, BRU era încă scoasă înafara legii, priveam cu speranţă la Biserica de mâine. Iar azi, după 50 de ani, privind în urmă cu credinţă vedem cum Biserica întemeiată de Cristos nu a fost zdrobită de puterile infernului.
– Cum sunt dorinţele de azi ale unui Episcop catolic din România care a fost preot ascuns un sfert de veac şi la lumină alt sfert de veac?
– Aş dori ca această Biserică să îşi continue drumul început la 1700 în sânul poporului român, ca un for de credinţă, cultură şi civilizaţie. Acestei Biserici Române Unită cu Roma, Greco-Catolică i se atribuie cu adevărat titlul de Biserică a martirilor şi mărturisitorilor credinţei. „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” (Ps 115, 3-4)
Imagini
