Papa Francisc: Dumnezeu nu poate să nu iubească, este singura Sa neputință
29.10.2015, Vatican (Catholica) - Dumnezeu nu condamnă, poate numai să iubească, iubirea este slăbiciunea Sa și biruința noastră: aceasta este, pe scurt, predica Papei Francisc de la Sfânta Liturghie celebrată joi, 29 octombrie 2015, dimineață, în capela reședinței sale din Casa Santa Marta, cu participarea mai multor grupuri de credincioși. Papa Francisc a oferit o reflecție despre iubirea lui Dumnezeu pornind de la lecturile biblice ale zilei: Romani 8,31-39, Psalmul 108 și Luca 13,31-35, citim pe situl Radio Vatican. În prima lectură, Sfântul Apostol Paul vorbește despre victoria creștinilor pornind de la cunoscuta sa întrebare: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” Dacă Dumnezeu ne mântuiește, cine ne va condamna?
S-ar spune, a observat Pontiful, că „forța acestei încrederi de învingător” și acest dar creștinul „le-ar avea deja în mâinile lui, ca pe o proprietate”. Ca și cum creștinii ar putea să spună în mod triumfalist: „Acum, campionii suntem noi”. Dar aceste cuvinte au o semnificație diferită: noi suntem învingători „nu pentru că avem acest dar în mână, ci pentru altceva”. Altceva este „ceea ce ne face să învingem”: adevărul că „nimic nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru”.
„Nu noi suntem învingători asupra dușmanilor noștri, asupra păcatului. Nu. Noi suntem atât de mult legați de iubirea lui Dumnezeu încât nici o persoană, nici o putere, nici un lucru nu va putea să ne separe de această iubire. În acest dar, Paul a văzut mai mult, l-a văzut pe cel care dă acest dar: este darul facerii din nou, este darul noii nașteri în Cristos Isus. El a văzut iubirea lui Dumnezeu, o iubire care nu se poate explica”. „Orice bărbat, orice femeie”, a adăugat Papa Francisc, „poate refuza darul acesta”, poate prefera vanitatea proprie, mândria sa, păcatul său. Însă „darul continuă să existe”.
„Darul este iubirea lui Dumnezeu, un Dumnezeu care nu se poate despărți de noi. Aceasta este neputința lui Dumnezeu. Noi spunem: Dumnezeu este puternic, poate să facă orice. Adevărat, cu o singură excepție: nu poate să se despartă de noi. În Evanghelia zilei, imaginea lui Isus care plânge asupra Ierusalimului ne face să înțelegem această iubire. Isus a plâns. A plâns asupra Ierusalimului și în acel plâns este cuprinsă toată neputința lui Dumnezeu: incapacitatea Lui de a nu iubi, de a se despărți de noi”.
Isus plânge asupra Ierusalimului care îi ucide pe profeții săi, pe cei care vestesc mântuirea sa. Dumnezeu spune Ierusalimului și nouă, tuturor: „De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi așa cum găina își adună puii sub aripi, și n-ați voit!” (Luca 13,34). De aceea, Sfântul Paul înțelege și poate să spună că este convins că „nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de această iubire” (Romani 8,38-39).
„Dumnezeu nu poate să nu iubească! Aceasta este siguranța noastră. Eu pot să resping iubirea Lui, pot să refuz, cum a refuzat tâlharul cel bun, până în ultima clipă a vieții sale. Dar acolo îl aștepta iubirea aceea. Cel mai mare răufăcător, cel mai îndârjit blasfemator este iubit de Dumnezeu cu o bunătate de tată și – cum spune Paul, cum spune Evanghelia, cum spune Isus – ‘ca o cloșcă cu puii ei’. Dumnezeu cel puternic, Creatorul, poate să facă totul: Dumnezeu plânge! În acest plâns al lui Isus asupra Ierusalimului, în acele lacrimi, este toată iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu plânge pentru mine când eu mă îndepărtez. Dumnezeu plânge pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu plânge pentru cei răi, care comit atâtea rele și atât rău omenirii. El așteaptă, nu condamnă, plânge. De ce? Pentru că iubește!”
