De ce ne rugăm pentru cei morți?
03.11.2015, Roma (Catholica) - Comemorarea tuturor credincioșilor răposați nu este doar o sărbătoare recurentă, ci și prilejul de a medita asupra celui mai mare mister al omului: moartea – aceasta este ceea ce a amintit într-un interviu pentru Radio Vatican președintele Institutului Teologic Abruzzese-Molisano, Mons. Michele Masciarelli. Prelatul a vorbit despre importanța pe care o are Pomenirea morților și rugăciunea pentru cei răposați în viața fiecărui creștin: „Tema morții este o temă care privește viața. Este ultimul act al vieții. Ba mai mult, ideea de moarte însoțește de la început ideea de viață. Romanii spuneau ‘Quotidie morior’, în fiecare zi noi murim, moartea fiind parte din viața noastră.”
„De aceea să eliminăm această temă nu este o alegere înțeleaptă, pentru că ideea morții înseamnă, printre altele, conștientizarea faptului că viața umană este jucată tocmai în ultima sa instanță. Este ‘sigiliul final care este necesar și esențial pentru viața fiecăruia dintre noi'”. Același teolog a explicat care este sensul morții pentru un creștin, sau mai precis, care ar trebui să fie: „Există o expresie a lui Blaise Pascal, care spune că ‘ultimul act al vieții noastre este teribil: pe cât de frumos putea fi restul comediei, aruncăm puțină țărână deasupra și s-a încheiat pentru totdeauna’. Dar aceasta este expresia unei persoane care nu crede. Din punct de vedere exclusiv uman, moartea este într-adevăr încheierea a tot ceea ce am făcut.”
„Cu toate acestea, noi nu ne oprim la descrierea externă a morții. Moartea nu o cunoaște nimeni, noi doar privim și contemplăm moartea celorlalți, însă moartea în sine păstrează secret adevărul său, de aceea este o lege misterioasă”. „Este nevoie să credem pentru a descifra moartea”, a subliniat Mons. Masciarelli: „Moartea este însăși misterul. Și cred că este misterul cel mai dens, cel mai adânc din viața omului. În Constituția Pastorală Gaudium et spes, Conciliul Vatican II, vorbind despre moarte, spune că este ‘enigma cea mai dificilă, mai obscură și de nepătruns a vieții omului, enigmă față de care omul simte un fel de repulsie, oroare’. Însă, iată, creștinul apoi își revine și spune: ‘Sunt mai puternic decât moartea care mă va lovi’. Creștinul simte în el instinctul Învierii”.
Textul conciliar este fascinant, a continuat intervievatul, citând paragraful 18 din Gaudium et spes, care spune că Dumnezeu, creându-ne, a sădit în noi sămânța Învierii, un impuls către viața de apoi pe care noi creștinii îl percepem. „Nu suntem făcuți pentru moartea totală, ci este doar o trecere: ideea morții ca poartă și ca renaștere. Ca poartă, moartea este o trecere, un pas, dureros, care provoacă multe lacrimi celor care rămân de cealaltă parte, însă dacă noi credem, moartea este deschiderea către o altă lume, o altă viață. Moartea este o (re)naștere. În antichitate, scriitorii creștini vorbeau de moarte ca de o naștere, idee pe care au preluat-o teologii latino-americani.”
„Moartea este o naștere, adică ieșirea dintr-o lume mică: asemenea copilului care se naște din pântecele întunecat al mamei, pentru a intra într-o altă lume, tot așa este moartea. Noi ieșim dintr-o lume mică, lumea oamenilor, și ne îndreptăm spre o altă lume. Există o expresie foarte frumoasă a culturii noastre populare, asociată morții: ‘cealaltă lume’, bazată pe conceptul de ‘celălalt’ în diferite sensuri. În sensul că este o lume pe care noi nu o cunoaștem încă, dar înseamnă totodată o lume diferită care noi, creștinii, credem că este mai bună decât această lume. Scripturile spun că în ‘cealaltă lume’ nu va mai exista puterea morții… Dumnezeu va șterge pentru totdeauna chipul oricărui om care a plâns în această viață, îl va face bucuros, fericit pentru totdeauna”.
