Papa emerit despre retragerea sa
09.09.2016, Roma (Catholica) - Pe a 30 august a apăreut în Italia cartea „Servitor al lui Dumnezeu și al omenirii. Biografia lui Benedict al XVI-lea” (Milano, Mondadori, 2016, 542 de pagini). Cartea este rodul muncii lui Elio Guerriero, mult timp responsabil editorial la Jaca Book și Edizioni San Paolo, timp de douăzeci de ani director al ediției italiene a revistei „Communio”. ITRC.ro a publicat atunci câteva fragmente făcute publice, pe care le redăm în continuare.
– Sanctitate, vizitând ultima dată Germania, în 2011, ați spus: Nu se poate renunța la Dumnezeu”. De asemenea: „Unde este Dumnezeu acolo este viitor”. Nu v-a părut rău că a trebuit să renunțați în Anul Credinței?
– Desigur că aveam la inimă să duc la împlinire Anul Credinței și să scriu enciclica despre credință care trebuia să încheie parcursul început cu Deus caritas est. Cum spune Dante, iubirea care mișcă soarele și celelalte stele, ne împinge, ne conduce la prezența lui Dumnezeu care ne dăruiește speranță și viitor. Într-o situație de criză, atitudinea cea mai bună este aceea de a ne pune în fața lui Dumnezeu cu dorința de a regăsi credința pentru a putea continua pe drumul vieții. La rândul său Domnul este foarte bucuros să primească dorința noastră, să ne dăruiască lumina care ne conduce în pelerinajul vieții. Este experiența sfinților, a Sfântului Ioan al Crucii sau a Sfintei Tereza a Pruncului Isus. Totuși, în 2013 existau numeroase angajamente pe care consideram că nu le mai pot duce la capăt.
– Care erau aceste activități?
– Îndeosebi fusese deja fixată data Zilei Mondiale a Tineretului care trebuia să se desfășoare în vara anului 2013 la Rio de Janeiro în Brazilia. Or, în această privință, eu aveam două convingeri foarte precise. După experiența călătoriei în Mexic și în Cuba, nu mă mai simțeam în stare să fac o călătorie așa de angajantă. În afară de asta, cu direcția dată de Papa Ioan Paul al II-lea acestor zile, prezența fizică a Papei era indispensabilă. Nu se putea gândi la o legătură televizată sau la alte forme garantate de tehnologie. Și aceasta era o circumstanță pentru care renunțarea era o obligație pentru mine. În sfârșit, aveam încrederea sigură că și fără această prezență a mea Anul Credinței oricum va ajunge la bun sfârșit. De fapt, credința este un har, un dar generos al lui Dumnezeu oferit celor care cred. De aceea, aveam convingerea fermă că succesorul meu, așa cum s-a întâmplat după aceea, va duce la fel la bunul sfârșit voit de Domnul inițiativa începută de mine.
– Vizitând Bazilica din Collemaggio la Aquila, ați ținut să depuneți palium-ul pe altarul sfântului Celestin al V-lea. Îmi puteți spune când ați ajuns la decizia că trebuie să renunțați la exercitarea slujirii petrine pentru binele Bisericii?
– Călătoria în Mexic și în Cuba a fost pentru mine frumoasă și emoționantă din multe puncte de vedere. În Mexic am rămas uimit întâlnind credința profundă a atâtor tineri, experimentând pasiunea lor bucuroasă pentru Dumnezeu. La fel am fost uimit de marile probleme ale societății mexicane și de angajarea Bisericii de a găsi, pornind de la credință, un răspuns la provocarea sărăciei și a violenței. În schimb, nu este nevoie de amintit în mod expres că în Cuba am rămas uimit să văd modul în care Raul Castro vrea să conducă țara sa pe un nou drum, fără a rupe continuitatea cu trecutul imediat. Și aici am fost foarte impresionat de modul în care frații mei întru episcopat încearcă să găsească orientarea în acest proces dificil pornind de la credință.
Totuși, în aceleași zile am experimentat cu mare forță limitele rezistenței mele fizice. Mai ales mi-am dat seama că nu mai sunt în măsură să înfrunt în viitor zboruri transoceanice datorită problemei fusului orar. Desigur am vorbit despre aceste probleme și cu medicul meu, profesorul Patrizio Polisca. În acest mod devenea clar că nu voi mai fi în stare să iau parte la Ziua Mondială a Tineretului la Rio de Janeiro în vara lui 2013: se opunea în mod clar problema fusului orar. De atunci a trebuit să decid într-un timp relativ scurt cu privire la data retragerii mele.
– După renunțare mulți își imaginau scenarii medievale cu uși care se trântesc și denunțări răsunătoare. Până acolo încât comentatorii înșiși au fost uimiți, aproape dezamăgiți, de decizia dumneavoastră de a rămâne în perimetrul San Pietro, de a urca la mănăstirea Mater Ecclesiae. Cum ați ajuns la această decizie?
– Am vizitat de multe ori mănăstirea Mater Ecclesiae încă de la începuturile sale. Adesea am fost acolo pentru a participa la vespere, pentru a celebra acolo sfânta liturghie pentru toate călugărițele care s-au succedat acolo. Ultima dată am fost cu ocazia aniversării întemeierii congregației Surorilor Vizitandine. În timpul său, Papa Ioan Paul al II-lea a decis ca acea casă, care anterior folosise ca locuință a directorului de la Radio Vatican, trebuia să devină un loc de rugăciune contemplativă, ca un izvor de apă vie în Vatican. Știind că în acea primăvară expira trieniul Vizitandinelor, mi s-a deschis aproape natural conștiința că acesta avea să fie locul în care să mă pot retrage pentru a continua în modul meu slujirea rugăciunii pentru care Papa Ioan Paul al II-lea destinase acea casă.
– Nu știu dacă ați văzut și dumneavoastră o fotografie făcută de un trimis al BBC care, în ziua renunțării Dvs, prindea cupola de la San Pietro lovită de un fulger [face semn cu capul că a văzut-o]. Pentru mulți acea imagine a sugerat ideea decadenței sau chiar a sfârșitului unei lumi. Însă acum îmi vine să spun: se așteptau să deplângă un învins, un înfrânt al istoriei, dar eu văd aici un om senin și încrezător.
– Sunt pe deplin de acord. Eu ar fi trebuit într-adevăr să mă preocup dacă nu aș fi fost convins, așa cum am spus la începutul pontificatului meu, că sunt un simplu și umil lucrător în via Domnului. De la început cunoșteam limitele mele și am acceptat, așa cum am încercat să fac în viața mea, în spirit de ascultare. Apoi au fost dificultățile mai mult sau mai puțin mari ale pontificatului, dar au existat și atâtea haruri. Îmi dădeam seama că tot ceea ce trebuia să fac nu puteam să fac singur și astfel eram aproape constrâns să mă pun în mâinile lui Dumnezeu, să am încredere în Isus de care, treptat ce scriam volumul meu despre El, mă simțeam legat cu o prietenie veche și tot mai profundă. Apoi era Mama lui Dumnezeu, Mama speranței care era un sprijin sigur în dificultăți și pe care o simțeam tot mai aproape în recitarea sfântului Rozariu și în vizitele la sanctuarele mariane. În sfârșit, erau sfinții, însoțitorii mei de călătorie de o viață: Sfântul Augustin și Sfântul Bonaventura, maeștri mei ai spiritului, dar și Sfântul Benedict al cărui moto „a nu pune nimic înainte de Cristos” îmi devenea tot mai familiar, și Sfântul Francisc, sărăcuțul din Assisi, primul care a intuit că lumea este oglinda iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim și spre care ne îndreptăm.
– Deci numai mângâieri spirituale?
– Nu. Drumul meu nu era însoțit numai de sus. În fiecare zi primeam scrisori nu numai de la cei mari ai pământului, ci și de la persoane umile și simple care țineau să mă informeze că erau aproape de mine, că se rugau pentru mine. De aici și în momentele dificile încrederea și certitudinea că Biserica este condusă de Domnul și că puteam, deci, să pun în mâinile sale mandatul pe care El mi l-a încredințat în ziua alegerii. De altfel acest sprijin a continuat și după renunțarea mea, motiv pentru care pot să fiu numai recunoscător Domnului și tuturor celor care mi-au exprimat și încă îmi manifestă afectul lor.
– În salutul Dvs de rămas-bun de la Cardinali, la 28 februarie 2013, ați promis de atunci ascultare față de succesorul Dvs. Între timp am impresia că ați garantat și apropiere umană și cordialitate față de Papa Francisc. Cum este raportul cu succesorul Dvs?
– Ascultarea față de succesorul meu nu a fost pusă în discuție niciodată. Dar apoi este sentimentul de comuniune profundă și de prietenie. În momentul alegerii sale eu am simțit, ca mulți, un spontan sentiment de recunoștință față de Providență. După doi Pontifi care proveneau din Europa centrală, Domnul își îndrepta privirea ca să spunem așa spre Biserica Universală și ne invita la o comuniune mai extinsă, mai catolică. Personal eu am rămas profund uimit încă din primul moment de disponibilitatea umană extraordinară a Papei Francisc față de mine. Imediat după alegerea sa a încercat să îmi dea telefon. Nereușind această tentativă, mi-a telefonat încă o dată imediat după întâlnirea cu Biserica universală din balconul de la San Pietro și mi-a vorbit cu mare cordialitate.
De atunci mi-a dăruit un raport minunat de patern-fratern. Adesea ajung aici la mine mici daruri, scrisori scrise personal. Înainte de a întreprinde mari călătorii, Papa mă vizitează mereu. Bunăvoința umană cu care mă tratează este pentru mine un har deosebit al acestei ultime faze a vieții mele pentru care pot să fiu doar recunoscător. Ceea ce spune despre disponibilitatea față de ceilalți oameni nu sunt numai cuvinte. Pune în practică asta cu mine. Domnul la rândul său să îl facă să simtă în fiecare zi bunăvoința sa. Pentru această mă rog Domnului pentru el.
Imagini
