Un pastor valdez despre vizita Papei la Lund (II)
11.10.2016, Roma (Catholica) - La 31 octombrie, Papa Francisc va merge la Lund, în Suedia, și va participa la ceremonia comună luterană-catolică pentru comemorarea celei de-a 500-a aniversări a Reformei. În iminența acestui eveniment, teologul și pastorul valdez Paolo Ricca, de 80 de ani, profesor emerit al Facultății Valdeze de Teologie și profesor oaspete al Ateneului Pontifical Sfântul Anselm din Roma, a fost intervievat de Vatican Insider. Iată ultima parte a acestui interviu.
– După părerea Dvs, credincioșii catolici și protestanți simt ca o rană diviziunea Bisericii?
– În general aș spune că nu; în toate Bisericile tema unității creștinilor este simțită numai de câteva minorități. Diviziunea este o rană gravă, o infidelitate obiectivă despre care puțini au o reală conștiință. Cea mai mare parte a creștinilor o consideră pur și simplu o realitate de fapt lipsită de consecințe reale asupra propriei vieți de credință. Însă consecințele există. Atunci când creștinii de diferite confesiuni trăiesc unii alături de alții fără să aibă și fără să caute vreun raport între ei înseamnă că ei se simt creștini autosuficienți, care își suficienți lor înșiși pentru a realiza plinătatea creștinismului. Aceasta este o iluzie! Creștinul nu este și nici nu se poate considera vreodată autosuficient. Aici ne ajută parabola foarte frumoasă a trupului lui Cristos propusă de Sfântul Paul în Prima Scrisoare către Corinteni (12,12-26).
Așa cum ochiul are nevoie de mâna și capul de picioare, tot așa fiecare creștin are nevoie nu numai de celălalt semen al său, ci și de cel diferit de el: această diversitate este manifestare a lucrării Duhului care trezește multiplicitate și varietate de daruri. Creștinismul este un fapt plural și în acest sens multiplicitatea și diversitatea Bisericilor este lucru normal. Ceea ce este anormal este diviziunea. Diversitatea este creștină, diviziunea nu. Așadar trebuie depășită diviziunea fără a șterge diversitatea.
– În documentul „De la conflict la comuniune” redactat de Comisia Internațională Catolico-Luterană în 2013 se citește: „În 2017 trebuie să mărturisim deschis că suntem vinovați în fața lui Cristos că am stricat unitatea Bisericii. acest an jubiliar ne prezintă două provocări: purificarea și vindecarea amintirilor și restaurarea unității creștinilor după adevărul Evangheliei lui Isus Cristos”. În ce forme credeți că se vor traduce aceste angajamente?
– Nu aș ști să spun cu se vor putea traduce aceste angajamente în fiecare țară. Cu siguranță sunt obiective care nu se vor obține în timp de un an: este vorba de procese care vor cere decenii. «Purificarea amintirii» este o etapă cu privire la care trebuie să se înțeleagă: a purifica nu înseamnă a uita trecutul, nici a domestici istoria, ci a o citi împreună. Aceasta este o operațiune nouă și indispensabilă pentru că până astăzi catolicii și protestanții au recitit-o fiecare pe cont propriu.
Cu privire la unitatea Bisericii, cred că pasul decisiv sau mai bun, premisa necesară pentru orice pas ulterior, este recunoașterea – din partea Bisericii Catolice și a Bisericilor Ortodoxe – a comunităților protestante ca Biserici ale lui Isus Cristos și nu numai drept «comunități ecleziale», pentru a folosi expresia Conciliului Vatican II. Această lipsă de recunoaștere este pentru noi toți, fii ai Reformei, o rană dureroasă.
– Cu ce sentimente vă pregătiți să trăiți comemorarea Reformei?
– Am 80 de ani: înainte de toate sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru că am ajuns la această întâlnire. Consider că Reforma a fost o binecuvântare pentru mulți: pentru noi, dar și pentru tot creștinismul și pentru Biserica Catolică. Cred că în mod dificil – fără Reformă – catolicismul ar fi fost în măsură să formuleze un proiect de reformă proprie: Conciliul din Trento nu a produs numai Contrareforma, ci și reforma tout court.
Comemorez și celebrez această aniversare pentru că Reforma a dat viață unui nou tip de creștinism, unei regândiri originale a credinței: nu a fost o reformă a celui existent, ci crearea unei noi articulații a fenomenului creștin, care a păstrat inima sa veche, inima biblică. Reforma a creat un nou model de Biserică creștină și un nou mod de a fi, ca Biserică, în societate. Am putea vorbi, fără a cădea în retorică hagiografică, și de o nouă civilizație.
Dacă privesc la viitorul dialogului ecumenic sunt optimist: nu în oameni sau în Biserici, ci în Dumnezeu, pentru că a făcut fapte minunate în acești ultimi 50 de ani. Nodul cel mare de desfăcut rămâne, după părerea mea, cel al puterii, pe care nimeni nu vrea să o piardă. Va trebui regândit la puterea în Biserică, în Biserici și între Biserici.
