Fragmente din interviul Papei Francisc pentru Avvenire
23.11.2016, Vatican (Catholica) - „Biserica nu este o echipă de fotbal care caută suporteri”. Așa răspunde Papa Francisc la o întrebare pusă de Stefania Falasca, editorialistă de la Avvenire, în interviul lung pe care i l-a acordat în ajunul încheierii Jubileului extraordinar al Milostivirii, foarte centrat pe ecumenism. Textul integral este disponibil în ediția tipărită a cotidianului catolic italian. Printre răspunsuri, și unul în care Sfântul Părinte leagă anumite „replici” la exortația post-sinodală Amoris laetitia de receptarea Conciliului Vatican II. Cum se știe, este din aceste zile publicarea unei scrisori a patru Cardinali adresate Papei care conține „dubia” cu privire la documentul dedicat familiei. Fragmentele de mai jos au fost traduse de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro, după articolul semnat de Andrea Tornielli pentru Vatican Insider.
Amoris laetitia și „legalismul”
„Biserica există numai ca instrument pentru a comunica oamenilor planul milostiv al lui Dumnezeu. La Conciliu, Biserica a simțit responsabilitatea de a fi în lume ca semn viu al iubirii Tatălui. Cu Lumen gentium a mers înapoi la izvoarele naturii sale, la Evanghelie. Aceasta mută axa concepției creștine de la un anumit legalism, care poate să fie ideologic, la Persoana lui Dumnezeu care s-a făcut milostivire în întruparea Fiului. Unii – gândiți-vă la anumite replici la Amoris laetitia – continuă să nu înțeleagă, ori alb ori negru, chiar dacă în fluxul vieții trebuie să se discearnă. Conciliul ne-a spus aceasta, însă istoricii spun că un Conciliu, pentru a fi absorbit bine de corpul Bisericii, are nevoie de un secol… Suntem la jumătate.”
Un An Sfânt fără „mari gesturi”
„Cine descoperă că este foarte iubit începe să iasă din singurătatea rea, din separarea care duce la ură față de alții și față de sine. Sper că atâtea persoane au descoperit că sunt foarte iubite de Isus și s-au lăsat îmbrățișate de El. Milostivirea este numele lui Dumnezeu și este și slăbiciunea Sa, punctul Său slab. Milostivirea Sa îl duce mereu la iertare, la uitarea păcatelor noastre. Mie îmi place să cred că Atotputernicul are o memorie rea. Odată ce te iartă, uită. Pentru că este fericit să ierte. Pentru mine aceasta ajunge (…). Isus nu cere gesturi mari, ci numai abandonarea și recunoștința. Sfânta Tereza de Lisieux, care este învățătoare a Bisericii, în «calea mică» spre Dumnezeu indică abandonarea copilului, care adoarme fără rezerve în brațele tatălui său și amintește că nu poate să rămână închisă în adânc caritatea. Iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt două iubiri inseparabile.”
Pentru Jubileu „nu am făcut un plan”
„Nu am făcut un plan. Am făcut pur și simplu ceea ce mă inspira Duhul Sfânt. Lucrurile au venit. M-am lăsat purtat de Duhul. Era vorba numai de a fi docili față de Duhul Sfânt, de a-l lăsa pe El să facă. Biserica este Evanghelia, este lucrarea lui Isus Cristos. Nu este un drum de idei, un instrument pentru a le afirma. Și în Biserică lucrurile intră în timp când timpul este matur, când se oferă.”
Accelerarea întâlnirilor ecumenice
„Este drumul de la Conciliu care merge înainte, se intensifică. Dar este drumul, nu sunt eu. Acest drum este drumul Bisericii. Eu am întâlnit primații și responsabilii, este adevărat, dar și ceilalți predecesori ai mei au făcut întâlnirile lor cu acești sau alți responsabili. Nu am dat nici o accelerare. În măsura în care mergem înainte, drumul pare să meargă mai rapid, este acel motus in fine velocior, pentru a spune conform acelui proces exprimat în fizica aristotelică.”
Bomboanele Patriarhului Bartolomeu
„La Lesbo, în timp ce îi salutam pe toți, era un copil spre care mă aplecasem. Însă pe copil nu îl interesam eu, privea în spatele meu. Mă întorc și văd de ce: Bartolomeu avea buzunarele pline de bomboane și le dădea copiilor, complet bucuros. Acesta este Bartolomeu, un om capabil să ducă înainte printre atâtea dificultăți Marele Conciliu Ortodox, să vorbească despre teologie la nivel înalt și să stea pur și simplu cu copiii. Când venea la Roma ocupa la Sfânta Marta camera în care stau eu acum. Singurul reproș pe care mi l-a făcut este că a trebuit să o schimbe.”
Acuza de „protestantizare” a Bisericii (după călătoria la Lund)
„Nu îmi ia somnul. Eu continui pe drumul celui care m-a precedat, urmez Conciliul. Cât privește opiniile, trebuie mereu să se distingă spiritul cu care sunt spuse. Când nu există un spirit rău, ajută chiar la mers. Alteori se vede imediat că criticile iau de aici și de acolo pentru a justifica o poziție deja asumată, nu sunt oneste, sunt făcute cu spirit rău pentru a instiga diviziunea. Se vede imediat că anumite rigorisme se nasc dintr-o lipsă, din voința de a ascunde într-o armură propria insatisfacție tristă. Dacă te uiți la filmul «Prânzul lui Babette» există acest comportament rigid.”
Ecumenismul practic și disputele teologice
„Nu e vorba de a pune deoparte ceva. A-i sluji pe săraci înseamnă a-l sluji pe Cristos, pentru că săracii sunt carnea lui Cristos. Și dacă îi slujim pe săraci împreună, înseamnă că noi creștini suntem uniți în atingerea rănilor lui Cristos. Mă gândesc la munca pe care după întâlnirea de la Lund pot să o facă împreună Caritas și organizațiile caritative luterane. Nu este o instituție, este un drum. În schimb anumite moduri de a contrapune ‘lucrurile de doctrină’ la ‘lucrurile de caritate pastorală’ nu sunt după Evanghelie și creează confuzie.”
Unitatea dintre creștini este un drum
„Unitatea nu se face pentru că ne punem de acord între noi ci pentru că mergem urmându-l pe Isus. Și mergând, prin opera Celui pe care îl urmăm, putem să ne descoperim uniți. Înseamnă a merge în urma lui Cristos care unește. A ne converti înseamnă a lăsa ca Domnul să trăiască și să lucreze în noi. Astfel descoperim că suntem uniți și în misiunea noastră comună de a vesti Evanghelia. Mergând și lucrând împreună, ne dăm seama că suntem deja uniți în numele Domnului și că unitatea nu o creăm noi. Ne dăm seama că Duhul este cel care stimulează și ne duce înainte. Dacă tu ești docil față de Duh, El îți va spune pasul pe care îl poți face, restul face El. Nu se poate merge în urma lui Cristos dacă nu te duce, dacă nu te stimulează Duhul cu forța Sa. Pentru aceasta Duhul este artizanul unității dintre creștini. Iată pentru ce spun că unitatea se face pe drum, pentru că unitatea este un har care trebuie cerut, și pentru ce repet că orice prozelitism între creștini este păcătos. Biserica nu crește niciodată prin prozelitism ci «prin atracție», cum a scris Papa Benedict al XVI-lea. Deci prozelitismul între creștini este în el însuși un păcat grav deoarece contrazice însăși dinamica de cum se devine și se rămâne creștini. Biserica nu este o echipă de fotbal care caută suporteri”.
Cheia ecumenismului
„A face procese în loc de a ocupa spații este cheia și a drumului ecumenic. În acest moment istoric unitatea se face pe trei străzi: a merge împreună cu faptele de caritate, a ne ruga împreună și apoi a recunoaște confesiunea comună așa cum se exprimă în martiriul comun primit în numele lui Cristos, în ecumenismul sângelui. Acolo se vede că însuși Dușmanul recunoaște unitatea noastră, unitatea celor botezați. Dușmanul, în aceasta, nu greșește. Și toate aceste sunt exprimări de unitate vizibilă. A ne ruga împreună este vizibil. A face fapte de caritate împreună este vizibil. Martiriul împărtășit în numele lui Cristos este vizibil.”
„Cancerul” în Biserică
„Continui să cred că este cancer în Biserică faptul de a-și da glorie unul altuia. Dacă unul nu știe cine este Isus, sau nu l-a întâlnit niciodată, poate să îl întâlnească mereu; dar dacă unul stă în Biserică și se mișcă în ea pentru că tocmai în cadrul Bisericii cultivă și alimentează foamea sa de dominație și afirmare de sine, are o boală spirituală, crede că Biserica este o realitate umană autosuficientă unde totul se mișcă după logici de ambiție și putere. În reacția lui Luther era și aceasta: refuzarea unei imagini de Biserică drept o organizație care putea să meargă înainte făcând abstracție de harul Domnului, sau considerând-o ca o posesie sigură, garantată a priori. Și această tentație de a construi o Biserică autoreferențială, care duce la contrapoziție și apoi la diviziune, revine mereu.”
Ortodocșii și unitatea din primul mileniu
„Trebuie să privim la primul mileniu, mereu poate să ne inspire. Nu este vorba de a ne întoarce înapoi în manieră mecanică, nu înseamnă pur și simplu a da «în marșarier»: acolo sunt comori valabile și astăzi (…). Părinților Bisericii din primele secole le era clar că Biserica trăiește clipă de clipă din harul lui Cristos. Pentru aceasta spuneam că Biserica nu are lumină proprie și o numeau «mysterium lunae», misterul lunii. Pentru că Biserica dă lumină dar nu strălucește din lumina proprie. Și când Biserica, în loc să îl privească pe Cristos, se privește prea mult pe ea însăși vin și diviziunile. Este ceea ce s-a întâmplat după primul mileniu. A-l privi pe Cristos ne eliberează de acest obicei, precum și de tentația triumfalismului și a rigorismului. Și ne face să mergem împreună pe drumul docilității față de Duhul Sfânt, care ne duce la unitate.”
