Marți, cea de-a treia zi de exerciții spirituale pentru Papa și Curia Romană
08.03.2017, Ariccia (Catholica) - În a treia zi de exerciții spirituale pentru Papa Francisc și Curia Romană, marți, 7 martie 2017, la Casa de reculegere din Ariccia, lângă Roma, temele celor două meditații au fost: „Pâinea și Trupul, vinul și Sângele”; „Rugăciunea din Ghetsimani și arestare lui Isus”. Exercițiile urmează tema generală „Patima, moartea și învierea lui Isus, după Matei”. Luni după-amiază, cea de-a doua meditație a fost dedicată temei: „Ultimele cuvinte ale lui Isus și începutul Pătimirii” în Evanghelia după Sfântul Matei. Predicatorul, pr. franciscan Giulio Michelini, a amintit importanța de a conjuga ajutorul acordat săracilor și rugăciunea. Fragmentul din Evanghelia după Sfântul Matei i-a oferit pr. Michelini posibilitatea de a se opri asupra tăcerii lui Isus în fața adversarilor, caracteristică Pătimirii, citim în materialul de pe situl Radio Vatican..
Am putea spune că, în unele momente, cuvintele nu sunt necesare, când interlocutorii sunt potențiali antagoniști sau când reprezentații puterii nu permit rostirea lor. Și Sfântul Francisc din Assisi le-a spus fraților să stea printre cei fără credință în două moduri: vestind Evanghelia, dacă este posibil, sau prin simpla lor prezență însuflețitoare. Câteodată, cuvintele pot fi dăunătoare, a observat pr. Michelini, citându-l pe rabinul Baal Shem Tow, considerat ca fiind fondatorul hasidismului modern: „Cuvintele care ies din gura maeștrilor și a celor care se roagă, însă nu cu inimă îndreptată către cer, nu se înalță, ci umplu casa de la un perete la altul și de la pardoseală la tavan.”
Isus tace în fața acelora care îl considerau a fi un blasfemator și în fața acelora care vor să îl distrugă. Este o tăcere care se rupe odată cu lovitura suliței și cu strigătul cu care încheie existența Sa pământească. Însă există mai multe tipuri de tăcere, a observat preotul franciscan: există o tăcere plină de ranchiuna acelora care au în minte răzbunarea, sau tăcerea acelora care, cum spune Elie Wiesel, „nu ajută niciodată victimele”. Tăcerea lui Isus, în pătimire, este dezarmantă și senină. Însă dincolo de tăcerea lui Isus, „tăcerea și mai mistuitoare este cea a lui Dumnezeu”, Isus încredințându-se acelei tăceri a Tatălui. Este, așadar, necesar să ne întrebăm cărui tip îi aparține tăcerea noastră.
„Gândindu-mă la tăcerea lui Isus, mă întreb mai ales dacă reușesc să comunic credința doar prin cuvinte sau dacă viața mea este evanghelizatoare. Mă întreb apoi de ce fel sunt tăcerile mele și, în legătură cu misiunea eclezială pe care o desfășor, dacă sunt vinovat de tăceri care nu ar fi trebuit să existe.” Alte personaje care apar în acest fragment din Evanghelia după Sfântul Matei sunt Caiafa, preoții cei mai de seamă și bătrânii poporului, care decid prinderea lui Isus, însă nu în timpul unei sărbători, pentru a evita o revoltă. Nu este vorba despre stigmatizarea evreilor, căci acest comportament privește o ierarhie religioasă care poate exista în orice formă de instituție umană, a explicat pr. Michelini. Este vorba despre un comportament care pierde perspectiva justă, crezând că astfel este slujit Dumnezeu.
Apare astfel confruntarea dintre două tipuri de logică: pe de o parte, este Isus, un evreu practicant, însă laic, care se pregătește să celebreze Paștele și, pe de altă parte, sunt marii preoți care se pregătesc să ucidă un nevinovat și care se preocupă de sărbătoare în sensul desfășurării exterioare. Pr. Michelini a îndemnat la o auto-analiză pentru a vedea dacă în comportamentul sacerdotal există elemente tipice „profesioniștilor sacrului”, coborând la compromisuri doar cu intenția de a salva fațada, instituția, în defavoarea altor persoane.
