Pr. Sosa SJ: Autosuficiența este idolul din timpul nostru (I)
20.03.2017, Roma (Catholica) - La 14 octombrie 2016 părintele Arturo Sosa Abascal, venezuelean, a fost ales prepozit general al Societății lui Isus. Al treizecilea succesor al Sfântului Ignațiu de Loyola, primul non-european, are 68 de ani, este licențiat în teologie și filozofie și a obținut doctoratul în științe politice: în țara sa a fost profesor universitare, rector al Universității Catolice de la Táchira și director al Gumilla, centrul de cercetări și acțiune socială al Societății lui Isus. După ce a condus (din 1998 până în 2004) pe iezuiții venezuelani în calitate de superior provincial, a fost numit consilier al părintelui general, iar în 2004, delegat pentru casele și operele interprovinciale ale Societății lui Isus la Roma. Vatican Insider i-a adresat câteva întrebări cu privire la noua sa funcție și la această trecere de epocă. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro. Redăm prima parte.
– Ce sentimente au însoțit aceste prime luni de muncă la conducerea iezuiților?
– Înainte de toate dorința de a cunoaște în mod aprofundat Societatea în ansamblul său și slujirea pe care ea o oferă lumii și Bisericii: cunoașterea capilară pe care o dobândește este indispensabilă pentru a desfășura funcția încredințată mie. În afară de aceasta, simt vie responsabilitatea de a da realizare rezultatului discernământului făcut în timpul congregației generale. El ne orientează într-o direcție precisă pe care am indicat-o în prima mea predică după alegere: să oferim contribuția noastră la ceea ce astăzi pare imposibil – o omenire reconciliată în dreptate, care trăiește în pace într-o casă comună bine îngrijită, unde este loc pentru toți.
– Papa Francisc, intervenind la reuniunea celei de-a 36-a congregații generale, spunea: „Biserica se bazează pe voi și continuă să se îndrepte spre voi cu încredere, îndeosebi pentru a ajunge în acele locuri fizice și spirituale în care alții nu ajung sau le este greu să ajungă”. Care sunt locurile la care înțelegeți cu sunteți destinați?
– Locurile fizice sunt cele geografic mai îndepărtate și la care este greu de ajuns, unde Biserica încă nu este prezentă sau este prezentă cu mici comunități care au nevoie de sprijin. Apoi sunt acelea pe care Papa Francisc le numește „periferii”, și ele se află în toată lumea: sunt locurile în care se concentrează suferința, sărăcia, abandonarea, marginalizarea, umilirea umanului. În sfârșit, sunt locurile științei în care se elaborează gândirea care orientează și plăsmuiește societățile și pe care noi putem contribui să le luminăm cu vestea Evangheliei.
– În predica rostită după alegerea Dvs afirmați că este nevoie de „o extraordinară profunzime intelectuală pentru a gândi creativ modurile prin care slujirea noastră adusă misiunii lui Cristos Isus poate să fie eficace”. De ce ați voit să evidențiați caracterul de care nu se poate face abstracție al profunzimii intelectuale?
– Pentru că ea este contribuția pe care Societatea nu poate să nu o dea Bisericii și lumii. Încă de la începuturi iezuiții au cultivat, împreună cu profunzimea spirituală, pe cea intelectuală. Noi iezuiții ne dedicăm studiului în multe domenii ale științei nu pentru a obține titluri prestigioase ci pentru că suntem convinși că suntem chemați să oferim gânduri bune, capabile să susțină cu inteligență misiunea Bisericii, gânduri care permit să se aibă incidență asupra culturii și să se înțeleagă mai bine timpul în care trăiesc bărbații și femeile destinatari ai vestirii Domnului.
– Ce particularități trebuie să aibă discernământul pentru a fi cu adevărat astfel?
– Discernământul este un proces frumos și complex, care implică total viața persoanei și nu trebuie confundat cu simpla gândire și rumegare între sine și sine înainte de a lua decizii. Punctul crucial al discernământului – fundament nu numai al spiritualității ignațiene ci al întregii vieți a Bisericii – este cum să se asculte Duhul Sfânt. Pentru a-l putea asculta există câteva condiții pe care le sintetizez pe scurt: înainte de toate trebuie crezut că Dumnezeu ni se comunică și că se comunică prin intermediul Duhului: această credință permite să stăm în atitudinea necesară pentru ascultare. A doua condiție este a ști să se înțeleagă limbajul Duhului: asta se naște din rugăciune, trăită nu ca moment ocazional, ci ca dimensiune permanentă a existenței. În Evanghelii Isus este un om care se roagă, care stă în ascultarea Tatălui și ia deciziile în intimitatea acestui raport.
– Și a treia condiție?
– Este de a învăța să se simtă înăuntru mișcările Duhului. Pentru ca asta să se întâmple este nevoie de libertate interioară, adică nealipire de propriile idei sau de cele ale grupului la care se aparține. Și apoi trebuie înțeles care sunt semnele: Conciliul Vatican II a vorbit despre „semnele timpurilor”, adică semnele trecerii lui Dumnezeu în istoria fiecăruia și a omenirii. Această lectură nu este ușoară, este necesară mare atenție la ceea ce se întâmplă în propriul interior și în comunitate: Papa Francisc vorbește adesea despre discernământ comun pentru că el nu se referă numai la individ, ci și la Biserică trup al lui Cristos.
– Ce spațiu are în acest proces familiaritatea cu Evangheliile, la care invită în mod repetat Papa Francisc?
– Ea ocupă locul central: recomandarea sfântului Ignațiu este aceea de a contempla în rugăciune scenele din Evanghelii, persoana lui Isus și a asimila sentimentele sale și stilul său.
– Există un text din Evanghelii care vă este drag în mod deosebit?
– În viața mea Evangheliile continuă să fie un izvor de inspirație permanentă. Preferința mea cade asupra întregii Evanghelii a lui Ioan, de care sunt foarte afecționat: este un izvor inepuizabil, la care recurg adesea.
– În prima predică după alegere, ați declarat și că „Societatea lui Isus va putea să se dezvolte numai în colaborare cu alții, numai dacă devine minima Societate colaboratoare”. Și precizați că propunerea este de „a mări colaborarea, nu numai de a-i căuta pe alții care să colaboreze cu noi, cu operele noastre pentru că nu vrem să pierdem prestigiul poziției celui care are ultimul cuvânt”. De ce ați subliniat acest aspect?
– Când vorbim despre „misiunea noastră”, noi iezuiții putem risca să uităm că ea nu este numai a noastră, ci a Bisericii întregi. Aceea de a vesti Evanghelia la toate neamurile este de fapt o responsabilitate încredințată de Domnul celor care îl urmează. Așadar colaborarea este fundamentală: noi o practicăm deja în multe țări din lume; în intervenția mea am voit să îi subliniez relevanța. Expresia „minima Societate”, creată de sfântul Ignațiu, face aluzie la faptul de a se recunoaște porțiune mică a Bisericii care este angajată în vestire. Și în lucrarea de a face lumea mai umană și dreaptă.
