Pr. Sosa SJ: Autosuficiența este idolul din timpul nostru (II)
21.03.2017, Roma (Catholica) - La 14 octombrie 2016 părintele Arturo Sosa Abascal, venezuelean, a fost ales prepozit general al Societății lui Isus. Al treizecilea succesor al Sfântului Ignațiu de Loyola, primul non-european, are 68 de ani, este licențiat în teologie și filozofie și a obținut doctoratul în științe politice: în țara sa a fost profesor universitare, rector al Universității Catolice de la Táchira și director al Gumilla, centrul de cercetări și acțiune socială al Societății lui Isus. După ce a condus (din 1998 până în 2004) pe iezuiții venezuelani în calitate de superior provincial, a fost numit consilier al părintelui general, iar în 2004, delegat pentru casele și operele interprovinciale ale Societății lui Isus la Roma. Vatican Insider i-a adresat câteva întrebări cu privire la noua sa funcție și la această trecere de epocă. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro. Redăm ultima parte.
– Care considerați că este idolul cel mai periculos al Occidentului contemporan?
– Autosuficiența, ideea de a ști și a trebui să facă singuri, atât ca individ cât și ca societate. Occidentul este convins că poate să ajungă de la sine la fericire, la plinătatea umanului, făcând abstracție de ceilalți. Pentru acest motiv ridică ziduri și nu punți, și încearcă să se izoleze, să se închidă în el însuși. Această atitudine este un pericol mare. Convingerea de a fi în măsură să construiască umanul în autonomie completă, fără a avea nevoie să învețe și să primească de la alții, conduce la nerespectarea popoarelor și culturilor diferite, nici a creației, care este casa comună. Autosuficiența închide posibilitatea dialogului intercultural și interreligios și blochează drumul și spre viitor. Ea este un idol care izolează și ajunge să paralizeze.
– Acest idol seduce și restul lumii?
– Globalizarea care este în desfășurare induce să se gândească asta, deoarece ea se caracterizează ca globalizare a unui singur stil de viață dictat de țările occidentale bogate, o omogenizare care elimină diferențele și impune o gândire unică. Destinul acestui fenomen este sărăcirea umanului. Însă acest proces nu este ireversibil, poate să ia și o altă direcție: putem să ne orientăm spre o globalizare care să se întemeieze pe diversitate ca bogăție și drept caracteristică specială a omenirii și a creației, o diversitate care trebuie protejată, cultivată și din care trebuie să se ia pentru a construi un viitor mai bun și drept pentru toți.
– Care este boala cea mai gravă a continentului european și de care se are conștiință mai mică?
– Boala cea mai periculoasă, și pentru că este mai puțin recunoscută, este tocmai autosuficiența. Ea provoacă paradoxuri de care nici măcar nu ne dăm seama. Să ne gândim la tema migranților. Toate țările europene știu, pe planul teoretic, că pentru a putea menține stilul lor de viață, nivelurile lor productive, au nevoie de tineri care să fie în măsură să desfășoare lucrările cerute de piață; totuși, deși conștienți de această necesitate, închid porțile pentru migranții care, cu munca lor, contribuie la îmbunătățirea vieții nu numai a familiilor lor ci a întregii societăți europene. Acest paradox care străbate întreaga Europă adesea se ascunde sub măștile naționalismului sau al fricii de ceea ce este diferit.
– Anul milostivirii și magisteriul Papei Francisc au desemnat fața și au indicat urgența unei civilizații a compasiunii. Care sunt primele cărămizi pentru a o edifica?
– Prima, esențială, este a recunoaște slăbiciunea umană – cea personală, cea colectivă precum și cea a Bisericii – și nevoia de iertare. A doua cărămidă, la fel de fundamentală, este a începe să fim milostivi. Isus a spus: „Dacă îți aduci darul la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, în fața altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi, venind, oferă-ți darul” (Mt 5,23-24). Când se cere de la Domnul să fim iertați trebuie să fim dispuși să folosim milostivire față de frați.
– Gândindu-vă la viața Dvs, cui doriți să-i mulțumiți mai mult?
– Mă gândesc îndeosebi la două grupuri de persoane, de la care am primit foarte mult: primul este marea mea familie (am cinci frați), în care, de exemplu, am învățat să fiu sensibil față de alții și față de problemele lor și să mulțumesc pentru ceea ce am primit în fiecare zi, inclusiv lucrurile mici. Și apoi este Societatea lui Isus, față de care nutresc o recunoștință profundă. Am intrat în colegiul iezuiților din Caracas la 5 ani și am ieșit de acolo la 18; următorii 50 de ani am trăit împreună cu iezuiții. Familiei mei și Societății îi datorez tot ceea ce sunt astăzi.
– Tinerele generații trebuie să trăiască într-un context cultural care înalță acel a face singur și pentru sine, fără legături și fără datorii față de cineva, un context care face din autosuficiență un idol, așa cum spuneați dumneavoastră mai înainte. Care este primul pas pentru a reda elan recunoștinței?
– Trebuie dat exemplu, înainte de toate în familie, pentru că tocmai acolo se începe să se învețe a aduce mulțumire: un adult care își amintește de ceea ce a primit de la alții și de la Dumnezeu (începând de la viața însăși), care arată că nu este și nu se simte autosuficient, care recunoaște că a primit nu datorită meritului ci datorită generozității celorlalți și a lui Dumnezeu, oferă tinerilor un exemplu de neînlocuit. Îi obișnuiește să considere recunoștința o dimensiune constitutivă a existenței.
– Care sunt formele de sărăcie spirituală mai invizibile?
– Sunt multe. Cred că semnul distinctiv care le unește este, încă o dată, autosuficiența, a-și pune încrederea numai în ei înșiși fără a se încrede în ceilalți și în Dumnezeu. Egoismul, aplecarea mândră asupra sieși, a-i pune deoparte pe ceilalți și pe Dumnezeu sunt, după părerea mea, trăsăturile speciale ale celei mai mari sărăcii spirituale.
