Cardinalul Piacenza: Spovada și Împărtășania de Paște au o valoare spirituală extraordinară

24.03.2017, Vatican (Catholica) - Postul Mare este o perioadă modelată de practicile postului, pomenii și rugăciunii. Renunțările, jertfele și participarea la Calea Crucii sunt instrumentele pe care un credincios le îmbrățișează pentru a-și pregăti inima cum se cuvine pentru Paște, pentru a participa la mântuirea pe care Cristos ne-a dăruit-o. Într-un interviu pentru Agenția ZENIT, Cardinalul Mauro Piacenza, penitențiar major, care conduce Penitențeria Apostolică, cel mai vechi Dicaster al Bisericii Catolice, a subliniat importanța practicilor pioase tradiționale în perioada Postului, precum și valoarea Spovezii și a Împărtășaniei în zilele sfinte ale Triduumului pascal.

În perioada dintre Duminica Floriilor și Paște, mulți dintre „catolicii mai puțin practicanți” se apropie de Sacramente. Aceasta este cu siguranță o moștenire a vechii formări doctrinale, potrivit căreia se cerea să mergem la Spovadă cel puțin o dată pe an și să ne împărtășim cel puțin de Paște”, a explicat Cardinalul Piacenza, care a adăugat: „Într-un context care era încă în întregime creștin, acestea erau fără îndoială indicații utile. Astăzi trebuie să înțelegem distanța enormă care se poate crea între credință și viață și, fără a pierde aceste ocazii tradiționale de apropiere, să le transformăm în ‘noi începuturi’ pentru credință”.

Mai mult, „Spovada sacramentală este singurul nou început adevărat pentru fiecare dintre noi”, deoarece „în fiecare Spovadă, persoana botezată este reînnoită interior, și viața sa spirituală începe din nou, cu toate darurile infinite ale harului pe care Sacramentul le aduce”. Spovada și Împărtășania, pe care Biserica insistă în particular în timpul Postului Mare și al perioadei pascale, sunt, în anul liturgic, „centrul credinței noastre”. Cardinalul Piacenza a explicat că „evenimentul Învierii lui Isus, pentru care Apostolii au fost martori și cu siguranță nu inventatori, se află la rădăcina existenței creștinismului, și doar în lumina Învierii sunt înțelese identitatea divină a lui Isus și misterul Întrupării Logosului”.

„Această centralitate a fost subliniată cu mult înainte de Conciliul Vatican II, prin invitația de a participa la pătimirea lui Cristos prin penitență personală, lăsându-ne ‘curățați’ de Sângele Mielului, în Sacramentul Reconcilierii, care izvorăște din Cruce, putând participa astfel în Sfânta Liturghie la ospățul nunții Mielului”. Spovada și Împărtășania au întotdeauna o valoare extraordinară, capabilă să reînnoiască omul, dar celebrate la Paște ele au în mod obiectiv o valoare spirituală și liturgică mai clară, și, dacă mi se permite, și o valoare exorcistă”. Cardinalul Piacenza a arătat că „toate Sacramentele sunt ‘exorcisme extraordinare'” și, în realitate, din punct de vedere dogmatic, „exorcismele ca binecuvântări sunt sacramentalii care își trag puterea doar din cele șapte Sacramente, semne eficace instituite de Cristos, direct sau prin Apostoli, pentru a răspândi prezența Sa salvifică prin Biserică, până la sfârșitul timpului”.

El a afirmat că „păcatul de moarte este întotdeauna o sclavie, și de fiecare dată când un preot rostește formula de dezlegare, credinciosul este eliberat din strânsoarea puternică a celui rău și reintrodus în comuniunea deplină cu viața Preasfintei Treimi”. „Fiecare confesor care are o anumită experiență știe cât de mult valorează anumite Spovezi, din punct de vedere spiritual, și cum, într-adevăr, în timpul zilelor sfinte ale Triduumului Pascal, harul acționează cu putere și diavolul este de asemenea cu putere învins din nou”.

Cardinal Piacenza s-a oprit și asupra importanței devoțiunilor din Post, subliniind că, în ultimele decenii, „termenii ‘devoțiune’ sau ‘devoțional’ au fost devalorizați în comunicarea atât publică cât și eclesială. Ei ne fac să ne gândim la ceva ‘învechit’, care nu este de actualitate, și în special ceva ‘formal și extrinsec’, ce nu corespunde cu inima persoanei”. În realitate, a subliniat el, „devoțiunile sunt semne, uneori simple, prin care poate fi hrănită credința. Ca într-o mare iubire, în care declarațiile nu sunt întotdeauna utile dar micile gesturi de zi cu zi hrănesc o relație, așa se întâmplă și cu Dumnezeu, dacă nu îl reducem la o idee sau la moralitate, ci este o Persoană vie și adevărată, cu care să ne relaționăm.”

„Biserica ne invită la exerciții de pietate, precum Calea Crucii, adecvată în special vinerea, ziua pătimirii Domnului. Astfel de gesturi, pe lângă că sunt adevărate și cuvenite pauze care reîntremează sufletul în ritmul frenetic al zilelor noastre, au scopul de a exprima credința și a facilita identificarea, inclusiv afectivă, cu evenimentele istoriei mântuirii, cu misterele pe care le credem”. Mai mult, a spus Cardinalul: „există un risc foarte grav de a reduce credința la o simplă problemă intelectuală, implicând doar un aspect al vieții omului”.

În timpul nostru, alcătuit din comunicare, din implicare și din imagini, ar fi foarte ieșit din comun ca tocmai credința, care are o dimensiune integrală, să fie redusă la un simplu intelectualism sau la o greșit înțeleasă dimensiune privată sau spirituală”. În fine, devoțiunile sunt „toate gesturi care alimentează o atitudine de profundă smerenie, atât de necesară omului modern. Practicile devoționale evlavioase sunt simple gesturi de iubire, posibile pentru toți, care însă spus multe despre credința noastră. Și fiecare mare iubire este alimentată de gesturi mici. Ele înseamnă a-l mângâia pe Isus răstignit”.