Cardinalul Stella: Amoris laetitia și discernământ, iată misiunea preoților (I)
27.11.2017, Vatican (Catholica) - „Este nevoie de preoți pe deplin umani, adică persoane vindecate interior, care au putut să recunoască propriile umbre și să lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv și psihic stabili și senini”, pentru că „atunci când lipsește această echilibrată umanitate de fond, preotul riscă să asume poziții de rigiditate sau de distanță, și de teama de a nu ști să gestioneze provocările zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranța se unește mereu cu o anumită inflexibilitate”. Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregației pentru Cler, explică în următorul interviu la Vatican Insider misiunea desigur nu ușoară pe care exortația despre căsătorie și familie o încredințează preoților. Chemați să se apropie „de viața persoanelor neclasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situația lor concretă și dorința lor de Dumnezeu”. Iată prima parte a interviului tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro.
– Eminență, în aceste luni de discuții despre exortația Amoris laetitia s-a disecat documentul, mai ales cu privire la problema posibilei readmiteri la Sacramente în unele cazuri de divorțați recăsătoriți, dar s-a vorbit puțin despre figura centrală a preotului. De ce?
– Cred că tot ceea ce face parte din materia credinței are nevoie mereu, din partea noastră, de ceea ce aș numi o „convertire a privirii”. Adică, nu se pot privi și interpreta lucrurile credinței și vieții Bisericii cu ochelari de prejudecăți sau ideologici. Efortul pe care trebuie să îl facem este să scrutăm orizontul mai amplu în care se situează fiecare afirmație sau un întreg document. Sinodul a fost convocat pentru a încuraja reflecția despre frumusețea familiei și despre vocația matrimonială, și în lumina unor realități socio-culturale și a noilor problematici. A reduce această panoramă la fiecare problemă, oricât ar fi de importantă, nu este corect.
De fapt, evaluările divergente s-au născut numai despre aspectul privitor la posibila readmitere la Sacramente pentru divorțații recăsătoriți, în timp ce Amoris laetitia este un document care invită să se adopte practica discernământului pentru a însoți familiile rănite, care este cu totul altceva. În acest sens, se vorbește încă puțin despre misiunea încredințată preoților și amintită și de noua Ratio Fundamentalis (noile linii călăuzitoare cu privire la preoție, publicate în 2016, n.r.): a fi oameni ai discernământului, adică oameni care se apropie de viața persoanelor nu clasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situația lor concretă și dorința lor de Dumnezeu, însoțind procesele reale ale vieții lor și ale credinței lor, făcându-i să simtă nevoia de milostivire și de a trăi Evanghelia.
– Puteți să explicați ce înseamnă a face „discernământ” așa cum cere Amoris laetitia?
– Pentru a prelua o imagine folosită de Papa Francisc, aș spune că înseamnă a nu închide viața și realitatea în „totul alb sau totul negru”. Această abordare rigidă, alimentată de ideologie și de legalism, este insuficientă pentru „a citi” cu adevărat existența în complexitatea sa. Desigur, este mai ușor a ne închide într-o cușcă și a fi, astfel, protejați de riscurile și de pericolele pe care le vedem în jurul nostru; dar dacă prevalează numai frica rămânem imobili și, oricât ne-ar putea folosi în unele momente, a rămâne mereu în siguranța cuștii până la urmă înseamnă a nu mai trăi. Se înțelege că unii ar vrea să evite truda de a căuta și de a interpreta lucrurile în profunzime, mulțumindu-se cu soluții ușoare și comode; totuși, atât în viața cotidiană cât și în credință, ne dăm seama că există multe „zone cenușii”, situații care nu pot să fie încadrate în mod rigid în „ori alb ori negru”.
Cu privire la Amoris laetitia și la așa-numitele „dubia”, Cardinalul Gerhard Ludwig Müller, în prefața la ultima carte a filozofului Rocco Buttiglione, evidențiază tocmai această tensiune între obiectivitatea normei, care rămâne fundamentală și luminează cu privire la adevărul căsătoriei, și „situațiile existențiale care sunt foarte diferite și complexe” și care, în anumite cazuri, pot atenua vina sau oricum pot să evidențieze o sinceră căutare a lui Dumnezeu. Pentru a evita atât o adaptare ușoară la spiritul relativismului cât și o aplicare rece a preceptelor, afirmă Cardinalul, „este nevoie de o deosebită capacitate de discernământ spiritual”.
Îmi vine în minte Conciliul din Ierusalim relatat în Faptele Apostolilor: pentru a rezolva o problemă practică din viața Bisericii, apostolii nu fac imediat referință la lege sau la tradiție, ci deschid larg ochii și inima spre trăirea harului Duhului Sfânt. Cam cum spunea Cardinalul Canestri, un păstor care a decedat recent: important este a sta în fluviul Bisericii; dacă unul stă un pic mai la dreapta sau un pic mai la stânga este numai varietate legitimă pe care nu trebuie să o restrângem în mod forțat. Iată, cred că discernământul este arta de a vedea, cu ochii credinței, cum Duhul Sfânt este adesea în acțiune și în situații de viață complexe sau aparent îndepărtate de Dumnezeu, pentru a percepe toate posibilitățile umane, spirituale și pastorală, rămânând mereu „în fluviu”.
– Amoris laetitia pune o considerabilă încărcătură de responsabilitate pe umerii preoților. Sunt ei formați și pregătiți pentru asta?
– Avem în fața noastră o mare provocare ce cuprinde îndeosebi formarea sacerdotală. M-a uimit mult, în colocviul Papei Francisc cu părintele Antonio Spadaro, publicat în cartea „Acum puneți întrebările voastre”, referința la planurile de formare sacerdotală care riscă să educe cu idei prea clare și după limite și norme definite făcând abstracție de situațiile concrete ale vieții; avem nevoie, în schimb, ca preotul să fie „om al discernământului”. Însă pentru aceasta trebuie insistat în mod special pe formarea umană a preoților. Cu noua Ratio Fundamentalis s-a încercat să se descurajeze o formare bazată și organizată cu un accent – aș spune excesiv și absorbant – pe planul studiilor academice sau întemeiat pe o spiritualitate abstractă, aproape externă persoanei. Este nevoie – dacă pot să spun așa – de preoți pe deplin umani, adică persoane vindecate interior, care au putut să recunoască propriile umbre și să lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv și psihic stabili și senini.
– Ce se întâmplă dacă lipsește acest echilibru?
– Când lipsește acest echilibru de fond, preotul riscă să asume poziții de rigiditate sau de distanță, și de teamă de a nu ști să gestioneze provocările zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranța se unește mereu cu o anumită inflexibilitate. În schimb, un preot pe deplin uman merge în mijlocul oamenilor, se lasă înduioșat de rănile lor, încurajează bucuriile lor și trăiește o cordialitate a trăsăturii care îl face plăcut în relații; însoțindu-i pe frați, el va rămâne mereu mai puțin centrat pe sine însuși și se va preocupa, în schimb, să facă să ajungă la toți mângâierea lui Dumnezeu și parfumul harului său. Un astfel de preot nu îi privește pe ceilalți de la înălțimea unei catedre, ci, pe deplin conștient că el este cel dintâi un păcătos iertat, merge în aceeași barcă a fraților și face cu ei traversarea convertirii la Cristos. Cu compasiune și apropiere paternă, el va ști să primească istoria fiecăruia, ca un om care știe bine că orice istorie și orice persoană este diferită de celelalte și că nu există manuale și breviare deja făcute odată. Este un om care știe să propună o credință și o viață creștină făcută mai mult din relații decât din reguli abstracte.
Așa este, într-adevăr.