Prof. Rocco Buttiglione: Riscul pentru ateneele catolice este autoreferențialitatea (II)
20.02.2018, Roma (Catholica) - „Încă nu am asimilat marea noutate culturală a Conciliului Vatican II… Puțini își dau seama de faptul că modernitatea trăiește o criză dramatică și Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea, adică și de a indica drumul spre o altă modernitate”. Și ateneele catolice, care au un mare potențial, sunt într-un „mare” pericol, cel „al autoreferențialității”, afirmă prof. Rocco Buttiglione în următorul interviu pentru Vatican Insider comentând Veritatis gaudium, recentul document al Papei Francisc. Redăm ultima parte a interviului după traducerea pr. Mihai Pătrașcu apărută pe Ercis.ro.
– În introducerea documentului Papa Francisc afirmă că „încă nu dispunem de cultura necesară pentru a înfrunta” criza pe care o trăim. Ce înseamnă?
– Încă nu am asimilat marea noutate culturală a Conciliului Vatican II și continuăm să ne sfâșiem între alternative false. Unii cred că încă trebuie dusă o bătălie împotriva modernității pe care o simt ca o amenințare. Alții cred că Biserica trebuie să se adapteze la o modernitate trăită ca o speranță și soluție a tuturor problemelor. Puțini își dau seama de faptul că modernitatea trăiește o criză dramatică și Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea adică și de a indica drumul spre o altă modernitate. Toate valorile modernității, afirmate fără Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu, se răstoarnă în contrariul lor. Trebuie corectată modernitatea pentru a o salva și trebuie vorbit unui om postmodern care amenință să cadă într-o nouă barbarie tehnologică.
Încă nu ne-am dat seama în mod perfect de faptul că lumea de mâine este o lume în care importanța Europei (și a Statelor Unite) scade, cea a Asiei, a Africii și a Americii Latine crește. Scade importanța lor demografică, scade importanța lor economică și scade importanța lor culturală – aproape jumătate dintre catolici trăiesc în America Latină. Biserica înregistrează în Africa și în Asia o expansiune misionară fără precedent. Aceste continente nu mai sunt convinse că Europa este avangarda culturii mondiale. În Europa crește necredința. În restul lumii crește religia (și crește Biserica Catolică). În aceasta, este ceva bun și există riscuri. Cum să se transmită noilor popoare moștenirea pozitivă a culturii (și a teologiei) europene încurajând în același timp la regândirea în mod misionar a credinței pornind de la cultura și de la experiența de viață a popoarelor lor? Și cum să învățăm, noi europenii, din credința vie a acestor popoare să reînviem credința noastră, uneori un pic stinsă în secularizarea obtuză a societăților noastre?
– Vi se pare că universitățile legate cu Biserica reprezintă un „laborator cultural”?
– Potențial sigur că sunt. Circa 3000 de circumscripții ecleziastice (așa de multe există în lume) trimit la Roma în fiecare an pe tinerii lor cei mai buni, adesea preoți tineri care deja au avut responsabilități pastorale relevante. Între ei sunt viitorii Episcopi, viitorii Cardinali, viitori Papi. În anii de studiu se creează prietenii care durează apoi toată viața, se educă o clasă conducătoare mondială de care este atâta nevoie în epoca globalizării. Există posibilitatea unui învățământ care să țină cont de atâtea perspective diferite și să le confrunte. Este un cuptor privilegiat în care se poate naște cultura la înălțimea crizei pe care o trăiește lumea. Numai în Italia avem cel puțin treizeci de universități pontificale și instituții asimilabile care reprezintă toate marile tradiții culturale și spirituale care au alimenta viața Bisericii și carismele care au hrănit-o.
Nivelul mediu al învățământului este bun și există dese vârfuri de excelență. Așadar talentele există. Putem spune că le fructificăm cu hotărârea necesară și curajul necesar? Cu privire la aceasta este permis, în schimb, să avem îndoieli. Pentru ca să se poată naște marile ipoteze culturale de care avem nevoie este necesar un dialog mult mai intens între diferitele instituții, o colaborare mai fraternă pentru a pune în comun, salvgardând și respectând diferitele carisme, bogățiile de care dispune fiecare, un efort pentru a se pune în rețea cu alte instituții educative similare din toată lumea și pentru a mări schimbul de rezultate și ipoteze de cercetare cu instituțiile academice „laice”. Există apoi tot domeniul enorm al raportului de construit cu pastorația în universitățile „laice” pentru a susține experiența de credință a celui care studiază și predă în aceste universități, precum și pentru a învăța de la ei ceea ce au învățat și elaborat în această experiență.
– Nu credeți că ateneele Bisericii riscă să se conformeze „viciilor” lumii universitare? Cum se redevine o forjă de leadership în măsură să imagineze viitorul?
– Riscul există și este mare. În fond, este cel al autoreferențialității. Desigur: avem datoria de a le asigura studenților nivelul științific maxim. Totuși misiunea noastră nu se epuizează în aceasta. De autoreferențialitate salvează o experiență de Biserică vie care are trei pilaștri. Primul este fidelitatea față de magisteriu. Astăzi toți pun criteriul lor de adevăr în ei înșiși, în ceea ce gândește fiecare, în propria opinie. Primul criteriu al gândirii creștine este în schimb a se lăsa pus în criză de cuvântul Cuiva care mă cunoaște mult mai profund decât mă cunosc eu însumi și mă iubește mai mult decât mă iubesc eu însumi. Magisteriul nu este un element extern și străin de conștiința mea care i se impune din exterior. Mai degrabă este un element intern din conștiința mea. Judecata se naște în dialogul cu magisteriul.
Al doilea este imanența în viața unei comunități creștine concrete, în care există posibilitatea de a preda și de a învăța precum și aceea de a fi corecți. Știința nu este totul; ea este în mod inevitabil și necesar abstractă. Ea are nevoie să se întâlnească cu înțelepciunea care citește cazul particular și modul în care Duhul acționează concret în situațiile vieții. Scientia și sapientia trebuie să se lumineze încontinuu una cu alta. Al treilea este universitatea însăși ca o comunitate de viață, dialogul amical și fratern cu ceilalți profesori și cu studenții.
– Documentul papal se referă la universitățile ecleziastice, așadar, ca să fim preciși, nu la toate universitățile catolice. Acel preambul, în linie de principiu și ca sugestie, este valabile și pentru ateneele care, deși nefiind emanare directă a autorității ecleziastice, sunt legate de tradiția catolică?
– Mie mi se pare că, într-un anumit sens, preambulul se referă la toate universitățile și nu numai la cele catolice. Trebuie pus în centru studentul. Care este scopul universității? A educa oameni care să știe să gândească și apoi să educe metoda gândirii. A învăța să citească în propria inimă certitudinile logice și etice cu care Dumnezeu ne pune în lume. A învăța să confrunte tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce ne este spus, toată informația accesibilă cu aceste certitudini și a o ordona cu privire la exigențele profunde ale inimii noastre care ne-au fost date împreună cu certitudinile etice și morale. Care este diferența specifică a unei universități „catolice”? Întâlnirea cu Cristos în Sacramente și în viața Bisericii luminează certitudinile noastre și exigențele noastre originare și devine ipoteza fundamentală de sens cu ajutorul căreia înfruntăm comparația vieții. Viața devine astfel un proces infinit de verificare și de învățare în care credința se maturizează împreună cu viața.
