Exercițiile spirituale ale Papei: Sete de nimic
20.02.2018, Vatican (Catholica) - Există o carte a Bibliei care „ne face să zâmbim, și să zâmbim salutar despre noi înșine, în loc să facem drame pentru tot și pentru nimic”; o carte prin care se învață că „înțelepciunea este de partea vestitorilor de speranță și nu a apocalipticilor predicatori de tragedii”. Este cartea lui Iona, figură aleasă de părintele José Tolentino de Mondonça pentru a explica – în dimineața zilei de marți 20 februarie, în a patra meditație a exercițiilor spirituale ținute la Ariccia pentru papa Francisc și Curia Romană – o situație deosebită în care se poate afla omul: apatia.
Pentru a rămâne în tema generală a exercițiilor („Elogiul setei”), este vorba despre acea situație în care suntem asaltați de o paralizantă „sete de nimic”. De fapt, a explicat predicatorul, dacă setea înțeleasă în sensul mai amplu și existențial „ne învață arta de a căuta, de a învăța, de a colabora, pasiunea de a sluji”, atunci „când renunțăm la sete, începem să murim”. Acesta este un pericol, a avertizat el, care se poate trăi nu numai „la nivel individual”, ci se poate experiment și „în instituțiile și practicile comunitare. Biserica însăși se poate lăsa trasă de această derivă a dorinței de nimic”. Între altele, a adăugat el, este un „scurtcircuit” care „lovește mulți preoți” în misiunea lor pastorală, în fața dificultăților, a insucceselor, uneori și în fața miilor de lucruri de făcut trăite numai din punct de vedere organizator.
În acest impas „este fundamental să nu uităm că inima umană este fragilă și vulnerabilă. Când ne simțim iubiți ca o persoană unică, susținuți de o rețea de afect și de însoțire, când simțim că facem o lucrare care ne interesează, ne implică și ne pasionează, atunci avem certitudinea că existăm. Însă când ne simțim abandonați, neînțeleși și cu inima rănită de dureri pe care nu suntem în stare să le îngrijim, avem impresia că nu contăm nimic pentru nimeni. Rămâne numai un gol”. Este vorba despre o „gaură existențială” care uneori este umplută „cu angoasă și cu false paliative cum sunt mondenitatea, alcoolul, rețelele sociale, consumismul sau hiperactivitatea”. În unii, a explicat pr. Tolentino de Mondonça, reies fragilități determinate de „plângeri, eșecuri, accidente”, în alții se manifestă „rănile abandonării sau ale abuzurilor de când erau copii”, alții „trăiesc în sărăcia economică, în barăci sau în lumea a patra”.
Este nevoie să se înțeleagă că nu trebuie să se răspundă neapărat la canoane prestabilite: „Fiecare poartă cu sine propria frumusețe și suferință” și „frumusețea umană este, în fond, a ne accepta așa cum suntem”. Numai atunci „ne descoperim iubiți de Dumnezeu și prețioși în ochii Lui”. Deci este nevoie de o adevărată „terapie a dorinței”. Ca aceea administrată de Domnul lui Iona care era chiar „o ființă fără dorință”, cu mentalitatea unui „funcționar”, un „om alintat care nu suportă să fie contrazis” și care era „pradă a indolenței spirituale”. Și cu o bună doză de umor, textul biblic arată cum Domnul depășește „surzenia” lui Iona, care este până la urmă surzenia fiecărui om atunci când este „refractar față de conținutul voinței lui Dumnezeu”. Domnul îl conduce din nou la „o relație existențială nouă, inspirând vitalitate și încredere”.
Așadar, apatiei și „tristeții” care o caracterizează (ca aceea a tânărului bogat din episodul evanghelic) i se opune „terapia dorinței”. Dorință care „este dorință de viață”, nu „posesia, ci așteptarea”. Și dacă, așa cum spunea Weil, „când avem o sete mare, nu reușim să stăm un minut în plus fără a bea” și se ajunge să se strige tare pentru a obține apa, dorința zdruncină apatia, invită la luptă. Și „inima noastră se maturizează în acea capacitate de a ajunge la punctul de a suferi pentru aceasta și pentru cei care sunt iubiți”. Acesta este „drumul urmării, în stilul lui Isus”. În acest sens, Simone Weil cita un text din Apocalipsă în care mireasa spune: „Vino!” O invocație care revelează „necesitatea profundă, necesitate intimă, dureroasă, pe care Biserica o simte în raport cu venirea Duhului”. „Vino!”, a concluzionat pr. Tolentino de Mondonça, este cuvântul în care „este urma la tot ceea ce avem nevoie, motivația strigătului nostru, motivația speranței noastre și, de multe ori, motivația disperării noastre, a eșecului nostru, a oboselii noastre, și necesitatea de a depăși toate acestea în Dumnezeu”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
