Exercițiile spirituale ale Papei: Însetați fără să știm
20.02.2018, Vatican (Catholica) - „Terapia dorinței”, capacitatea omului de a striga la Domnul „Vino!” pentru a umple setea, poate ajunge dacă devenim conștienți de o problemă ulterioară: de fapt, se poate întâmpla „să fim complet însetați și să nu ne dăm seama de aceasta”. Este aspectul tratat de predicatorul portughez în a treia meditație rostită în după-amiaza zilei de luni 19 februarie. O meditație care a fost, esențial, o chemare puternică de a sta cu picioarele pe pământ, de a nu ne tolăni în atâtea pseudo-certitudini intelectuale, să ne dăm seama „de existența reală și nu de ficțiunea de noi înșine la care ne adaptăm de prea multe ori”. Trebuie să fim conștienți, a explicat pr. Tolentino de Mondonça, că „a intra în contact cu propria sete nu este o operațiune ușoară, dar dacă nu facem aceasta viața spirituală pierde aderența la realitatea noastră”. Devenim ca un teren așa de uscat încât ne facem impermeabili pentru că „ploii îi este greu să pătrundă până în straturile interne”.
Deci primul lucru este să nu ne fie „frică să recunoaștem setea noastră și uscăciunea noastră”, înțelegând în ce grad de ariditatea interioară suntem. Înainte de toate trebuie să nu „intelectualizăm prea mult credința”. De fapt, se întâmplă că suntem „preocupați mai mult de credibilitatea rațională a experienței de credință decât de credibilitatea sa existențială, antropologică și afectivă”: se întâmplă, până la urmă, ca „să ne ocupăm mai mult de rațiune decât de sentiment”.
Dar cum „să verificăm starea setei noastre”? Literatura poate ajuta pentru că, a explicat predicatorul, ea are caracteristici absolut funcționale pentru acest obiectiv: de fapt, ea propune o „metaforă integrală a vieții” și mai ales știe să atingă existența concretă. Deci poate să fie un suport valabil pentru viața spirituală care „nu este prefabricată”, ci este „implicată în singularitatea radicală a fiecărui subiect”. Astfel, chiar dintr-un text autobiografic al scriitoarei braziliene Clarice Lispector, în care ea explică modul în care „și-a dat seama că este însetată”, pr. Tolentino de Mondonça s-a inspirat pentru a-i invita pe toți la o ascultare „profundă a propriei vieți”. De fapt, se poate întâmpla ca, „scufundați în rutina noastră zilnică, să avem cea mai mare dificultate chiar și de a admite că suntem însetați”. În schimb, cu răbdare, trebuie „interpretată dorința care este în noi” și să nu o confundăm cu „nevoile”, cu „necesitățile care se satisfac cu posesia unui obiect”. Dorința „este o rană deschisă mereu”, o aspirație care ne transcende, este „dorință de infinit”. Dorința nu este sete de posesie, ci aspirație de „a fi iubit, privit, îngrijit, dorit și recunoscut”.
Apoi predicatorul s-a întrebat: în societăți ca acelea în care trăim, „organizate în jurul consumului”, cei botezați sunt „o comunitate de doritori? Creștinii au vise?” Trebuie învinse „ispitele autosuficienței și autoreferențialității”, și „îmbrățișate propriile vulnerabilități” ajungând până la deschiderea la dorință. „Poate că noi creștinii”, a concluzionat el, „și îndeosebi noi păstorii, trebuie să valorizăm spiritualitatea setei, mai mult decât structurile. Poate că avem nevoie să regăsim dorința, itineranța și deschiderea sa mai mult decât codificările în care totul este deja prevăzut, stabilit, garantat”. Fără a uita că „credinciosul este un cerșetor de milostivire. Dacă ne simțim în această condiție, să nu ne îngrijorăm: acesta este locul nostru”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
