Interviu cu noul arhivar și bibliotecar al Sfintei Biserici Romane (II)
31.07.2018, Vatican (Catholica) - În splendida mănăstire din secolul al XVI-lea „Do Jerónimos”, la Lisabona, în după-amiaza zilei de 28 iulie, Mons. José Tolentino de Mendonça – care la 1 septembrie va asuma noua funcție de arhivar și bibliotecar al Sfintei Biserici Romane – a primit hirotonirea episcopală ca Arhiepiscop titular de Suava. Concelebrarea euharistică a fost prezidată de Cardinalul Patriarh Manuel Clemente. Consacratori au mai fost Cardinalul António Augusto dos Santos Marto, ordinariu de Leiria-Fátima, și Episcopul emerit Teodor de Faría de Funchal. 28 iulie este o dată care revine în biografia lui Mendonça: de fapt, tot în această zi în anul 1990 a fost hirotonit preot pentru Dieceza de Funchal (Madeira). L’Osservatore Romano a publicat un amplu interviu acordat de prelat agenției „Ecclesia”, interviul fiind tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro. Iată ultima parte a interviului.
– Credeți că în Biblioteca Vaticană veți găsi diversitatea experienței creștinismului în decursul istoriei?
– Biblioteca mărturisește ceea ce este creștinismul, ca experiență fundamentală, și ceea ce a fost din punct de vedere istoric. Acest lucru este în mod clar de o frumusețe extremă pentru că, fiind realitate spirituală, supranaturală, Biserica este condusă de Duhul și Duhul are fantezie, nu ne face să ne concentrăm asupra unei singure forme, ci este polifonic, se manifestă prin voci și profetisme diferite. O bibliotecă a creștinismului trebuie să recunoască valoarea diversității care este înnăscută în ADN-ul experienței creștine înseși.
– Aș vrea să vorbesc despre voința de a dialoga care caracterizează parcursul Dvs biografic. Aceasta este cea care permite crearea de punți, în diferite domenii culturale, cu diferite personalități?
– Cred că un creștin trebuie să nutrească o pasiune față de persoane, față de ființele umane. Nu există două persoane egale. Nu trebuie să ne fie frică de diversitate, ci trebuie să ne simțim fascinați de punctul de vedere diferit, de cel care privește la lume cu o altă stare sufletească, o altă privire, o altă cunoaștere, pentru că vom câștiga mereu din întâlnire, din cunoaștere. Trebuie să depășim logicile de sacristie și să ne deschidem, în profunzime, la ceea ce este mai frumos, la posibilitatea de a merge împreună, prin istorie, și de a găsi un sens nu în ceea ce ne îndepărtează sau ne desparte, ci în ceea ce ne unește și care este mereu mai puternic. Fiecare ființă umană este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Este o operă sacră și în fiecare ființă umană Dumnezeu face să răsune glasul Său în mod original și irepetabil.
– Chiar fără a rosti cuvântul, considerați că mai există vreo atitudine prozelitistă în multe dintre aceste întâlniri din partea actorilor din Biserica catolică?
– Cred că există de ambele părți. Așa cum uneori există sfială în promovarea dialogului din partea Bisericii, teamă, tot așa uneori din partea persoanelor care sunt în afară există preconcepții și sfială față de ceea ce poate să fie un dialog cu Biserica. Trebuie demontate fricile, temerile, și trebuie trăită experiența. Nu contează ce dimensiuni are experiența: poate să fie mică, în întâlnirea dintre persoane, a unei familii, într-o întâlnire între creatori și colegi de muncă; poate să aibă o dimensiune mare între instituții. Important este de a crea această cultură a întâlnirii, așa cum repetă neîncetat Papa Francisc.
– Și aceasta este a douăzecea experiență a Dvs, la Lisabona, după doctorat?
– Sunt douăzeci de ani de când lucrez în universitate, în pastorația culturii și în lumea culturală portugheză.
– Cu o evaluare foarte pozitivă?
– Foarte pozitivă pentru mine! Este ceea ce sunt. Nu reușesc să îmi imaginez viața mea fără acești douăzeci de ani. Obișnuiesc să repet – fraza nu este a mea, am adoptat-o – eu sunt o operă a altora. Privind la acești douăzeci de ani și la persoanele pe care le-am cunoscut, ceea ce face să schimbe cu adevărat viața noastră sunt întâlnirile pe care le avem. Înmulțirea vieții pe care o dăm altora, pariul pe care îl facem într-un raport de încredere și de prietenie, este mereu rodnic. Cel puțin în mine lasă un parfum de nestins.
– Însăși viața sacerdotală, parcursul unui preot, trebuie într-un fel să se miște, să meargă dincolo de experiența absorbantă a parohiei. Trebuie făcuți alți pași?
– Trebuie să vorbesc despre mine, pentru că suntem diferiți, punctele noastre de plecare sunt diferite și nu cunosc toate realitățile. Pentru spiritualitatea mea a fost foarte important ceea ce am primit de la alții, de la cei care cred și chiar de la cei care nu cred care mă învață multe despre Dumnezeu. Există agnostici care mă învață multe despre Dumnezeu pentru că îmi pun întrebări și eu le iau ca o posibilitate de drum și chiar de rugăciune pentru mine. O spiritualitate care este intransigentă în a rămâne închisă într-un anumit cerc, ajunge să rămână mai săracă, deoarece Cristos ne provoacă mult să fim Biserică în ieșire. El îi trimite de mai multe ori pe discipoli în misiune și în trimiterea de a-i întâlni pe ceilalți putem găsi pagini neașteptate ale Evangheliei. Și aceste pagini neașteptate ne așteaptă. Numai în surpriza întâlnirilor putem să le percepem.
– Cu aceeași dreaptă credință ce au altele?
– Cu aceeași dreaptă credință! Pentru că nu trebuie să avem fantome. Creștinismul este o experiență esențială. Este un adevăr. Dar nu este un adevăr ce mă pune împotriva altora. Este un adevăr care mă deschide radical spre ceilalți. Adevărul creștinismului este ospitalitatea. Nu este o frontieră de poliție. De aceea nu trebuie să ne fie frică de întâlniri, pentru că iubirea este marea dreaptă credință. Caritatea și ospitalitatea sunt marea dreaptă credință creștină. Papa ne îndeamnă mult să facem aceasta, să avem de fapt o morală care să țină cont de persoane, de slujirea față de persoane, față de viață, față de viața fragilă, față de viața despuiată. Și care să fie o etică străbătută de experiența lui Isus, a Evangheliei. Aceasta nu poate fi niciodată numai o morală de birou. Trebuie să fie un drum de parcurs pe jos. Trebuie să fie acea cale pe care tatăl fiului risipitor, tatăl milostiv, o urmează, luând el inițiativa de a-l îmbrățișa pe acel fiu și de a-l reintroduce în sărbătoarea comuniunii. Aceasta este marea morală creștină.
