Pr. Fabio Rosini: De la papa o sublimă răsturnare de perspectivă
10.12.2018, Roma (Catholica) - „O sublimă răsturnare de perspectivă: de la negare la afirmare”. Astfel definește ciclul de cateheze pe care Papa tocmai l-a încheiat despre Decalog pr. Fabio Rosini, responsabil al Serviciului vocații al Diecezei de Roma, care de 25 de ani întâlnește mii de tineri pentru a vorbi cu ei despre „Cele Zece Cuvinte”. „Nu a vorbit despre ceea ce este interzis, ci despre ceea ce este afirmat”, precizează el. „Este o călătorie surprinzătoare, o lectură de creștini care ne face să descoperim fiecare lucru în relație cu viața fericită în Cristos.” Și cu dorința de fericire, cea adevărată, înnăscută în fiecare ființă umană.
– În ultima cateheză despre cele zece porunci Papa explică faptul că tema cheie este tema dorințelor. Ce părere aveți despre această sinteză a celor Zece Cuvinte?
– Cred că interpretarea Papei Francisc este, în același timp, o interpretare nouă și veche. Dacă ne gândim bine, această lectură a celor Zece Cuvinte este centrată în cheia pe care o dă Papa – foarte rafinată, evoluată și actualizată – în penultima cateheză: trauma legii îl duce pe om la descoperirea că este sărac, care însă este și descoperirea dorinței binelui în sine. Acesta nu este numai un mod foarte frumos de a ne apropia de realitatea fiecărui bărbat și a fiecărei femei: înseamnă a vedea sărăcia umană și a face din ea un punct de plecare, așa cum face Sfântul Paul în capitolul 7 din Scrisoarea către Romani. Și în Faptele Apostolilor, sau în Evanghelia lui Ioan, suntem conduși la conștiința unei frumuseți la care nu se ajunge decât prin har. Legea folosește pentru a înțelege că nu avem viața, că viața trebuie cerută și că trebuie primită. Sărăcia, în om, este o sete care trebuie săturată: de aici legătura cu tema dorințelor.
– Prima cateheză despre porunci este dedicată de Papa tinerilor și viitorului: „A trăi și a nu trăi de azi pe mâine”, invitația pe urma lui Frassati, ca antidot la mediocritate. Care ați întâlnit, în acești 25 de ani, platouri infinite de tineri – ne puteți spune dacă este adevărat că ei țintesc la „măsura înaltă a sfințeniei”, pentru a folosi cuvintele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea?
– Categoric da, și pentru a ne da seama de aceasta putem porni de la motivele falimentului pastorației tineretului. De ce eșuăm? Pentru că tindem să „cocolim”, să îi facem „să se joace” pe tinerii noștri, implicând astfel o cantitate ridicolă și lăsând în dezinteres marea cantitate dintre ei, care se află în afara Bisericii. Încercăm să recuperăm posibilul într-o situație de acum disperată, în loc să riscăm prezentându-l lor ca orizont de sfințenie. Iată pentru ce operațiunea Papei este singura care poate avea un bun rezultat: nu le propune tinerilor un subprodus, o adaptare. În schimb, noi le spunem tinerilor lucruri moi crezând că este mai ușor, și astfel reducem pastorația tineretului la un soi de grădiniță. Le oferim distracții, în timp ce tinerii cer propuneri radicale.
Putem să le vorbim tinerilor numai dacă îi luăm în serios făcând o propunere radicală, mare, definitivă, singura în măsură să schimbe viața lor. Credem că se vor plictisi, dacă spunem lucruri serioase: eu, în schimb, în acești ani, am experimentat că cu cât ești mai radical, cu atât nu știi unde să îi pui, cu cât le vorbești clar, cu atât nu știi unde să găsești timpul pentru a-i primi… Tinerii se apropie dacă găsesc o propunere de frumusețe: motivul simpatiei lor față de Papa Francisc este pentru că „pare adevărat”, pentru că este autentic nu numai ca om, ci ca creștin. Trebuie amintit că aceasta este prima generație total alfabetizată din istorie. Este mult mai cultă, chiar dacă uneori cultura „generației wikipedia” este o cultură superficială: știu ceva din toate, pentru aceasta trebuie mers și mai în profunzime.
– Papa a dedicat două cateheze idolatriei. Care este idolul care îi zdrobește mai mult pe tinerii de astăzi?
– Idolii sunt mulți, dar putem spune că fiecare generație are un idol al său. Tinerii de astăzi sunt devastați de imaginea de sine, de căutarea succesului afectiv și social, a oricărui tip de satisfacere… Nu numai „look”-ul, ci imaginea de sine în fața lor înșiși. Cultura care, în diferite secole, a dus la necesitatea psihanalizei, de la sfârșitul secolului al XIX-lea încoace, produce un tip de conștiință care este auto-contemplație, tot mai puternică. Pierzându-l pe Dumnezeu din punct de vedere cultural, omenirea a luat contact cu golul, a trebuit să privească prăpastia singură, fără un Tată care să o țină de mână. Astfel tinerii au fost crescuți de părinți nesiguri și bâlbâiți, într-un context în care nimic nu mai este garantat, fără puncte ferme. Și au luptat în bătălia greșită, privind la ei înșiși și încercând să se simtă la înălțime: dar pentru a găsi adevărul nostru în realitate trebuie să îl căutăm pe celălalt. Celălalt mă revelează pe mine mie însumi. Omul este relație, Dumnezeul trinitar este relație.
– Vorbind despre a treia poruncă, Papa, fără text pregătit, a îndemnat la „reconcilierea cu propria istorie”, cu faptele care nu se acceptă, cu părțile dificile ale propriei existențe…
– Nu vom putea construi niciodată o viață creștină fără să fi învățat să facem pace cu istoria noastră și să o binecuvântăm, asumând atitudinea corectă în fața trecutului nostru. Însă a ne accepta pe noi înșine pe baza datoriei este imposibil: reușim să ne acceptăm numai dacă descoperim că suntem iubiți. Nu iubim istoria noastră cu efortul voinței sau al înțelegerii: devenim capabili să gândim că istoria noastră este „înțeleaptă”, în sensul Scripturilor, numai dacă ne abandonăm Providenței. Este o legătură formidabilă și cu aceia care nu cred: când ne abandonăm sensului de generozitate a vieții, acolo ne reconciliem. Când înțelegem că viața a fost generoasă cu noi, când ne dăm seama că am fost tratați mult mai bine decât meritam, atunci recunoștința față de viață deschide inima persoanelor.
– Iubirea nu este pentru un timp, nu este dictată de conveniență, tema poruncii a șasea: fidelitatea ca stil de viață este zdruncinată la mai multe niveluri și în Biserică, nu numai în banalizarea căsătoriei și a acelui „pentru totdeauna”, ci și de diferitele tipuri de abuzuri. Cum trebuie povestite tinerilor?
– În penultima cateheză, Papa avertizează cu privire la consecințele unei ascultări formale, a faptul de a face lucrurile fără dorință, fără a fi implicați. Omul simte că trebuie să stăvilească haosul și să facă ordine în inima sa, și atunci introduce reguli: dar tocmai aceasta este ascultare formală, obsesivă, rigidă, care a provocat foarte des toate aceste scandaluri. Oamenii foarte rigizi în respectarea regulilor, în judecarea vieții altuia, exigenți în predicare, ascund adesea mari greșeli și probleme total nerezolvate. Problema fidelității nu este o problemă de reguli, ci a inimii: omul speră să găsească iubirea fidelă, are nevoie de iubirea fidelă. Poate că nu toți cei care sunt fideli iubesc, dar toți cei care iubesc sunt credincioși. Nu există iubire fără fidelitate. Omul are nevoie de frumusețe, să spere într-o viață frumoasă. Și cele Zece Cuvinte nu fac decât să alimenteze această dorință. (material al agenției SIR, tradus pentru InfoSapientia.ro de pr. Mihai Pătrașcu)
