Pr. Gabriel-Iulian Robu (coord.): Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranță

06.01.2022, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iaș a apărut recent cartea: Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranță, scrisă de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu, coord. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 115 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei.

Sâmbătă, 30 octombrie 2021, la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași a avut loc Simpozionul Biblia și speranța. Abordări, perspective, aplicații. Manifestarea culturală a fost organizată de Facultatea de Teologie Romano-Catolică în colaborare cu Institutul Teologic Romano-Catolic și Oficiul pentru Pastorație Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași. Acest act academic s-a înscris în seria de inițiative prilejuite de sărbătoarea aniversară a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Moderatorul simpozionului a fost pr. Iulian Faraoanu.

Volumul de față cu titlul Atunci când oamenii se prind de cer. Fragmente despre speranță însumează o parte din conferințele ținute cu acea ocazie, dar și alte scrieri despre Biblie și speranță. Este o temă de mare actualitate, dacă ținem cont de contextul în care trăiește omenirea în ultimul timp. În fața provocărilor acestor vremuri, și teologul, preotul și creștinul, trebuie să ia o atitudine. Nu pot adopta tactica struțului până va trece primejdia. În acest sens, pornind de la Sfânta Scriptură, care este sufletul întregii teologii, autorii convocați pentru acest volum colectiv prezintă modul în care Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru pașii noștri și astăzi și izvor de speranță.

În articolul Apocalipsa lui Ioan. Promisiune și speranță, pr. Iulian Faraoanu prezintă îndemnul pe care Ioan îl dă creștinilor din Asia Mică aflați în fața pericolului idolatriei, al adaptării la mentalitatea timpului, și al persecuțiilor. Cuvintele lui Ioan îi îndeamnă rezistență și fidelitate în ciuda vicisitudinilor prin care trec. Creștinii sunt sfătuiți să nu își piardă speranța, ci să privească spre Ierusalimul ceresc îmbrăcat în splendoare, deoarece Dumnezeu, chiar dacă aparent întârzie, va face dreptate aleșilor săi și îi va răsplăti.

În articolul Biblia, exegeza și teologia dogmatică în viziunea lui Karl Rahner scris de pr. Lucian Păuleț este reliefată necesitatea unei relații rodnice între exegeză și teologia dogmatică. Din păcate, în timpurile foarte recente și astăzi, există riscul ca ambele discipline să fie înțelese separat una de cealaltă. Conferința părintelui vrea să atragă atenția asupra necesității unei abordări unitare, punând întrebări precum: Unde se întâlnesc cele două discipline? Ce învață exegeza și dogmatica una de la cealaltă? Cum se completează reciproc? Pentru a schița un răspuns la aceste probleme, în acest articol se face apel în principal la un eseu scris în 1961 de Karl Rahner, „Exegeza și Teologia Dogmatică”. Chiar și după 60 de ani, acest eseu rahnerian se dovedește a fi actual, deoarece nu abordează teme strict exegetice ori dogmatice care devin cumva uzate o dată cu trecerea timpului și progresul disciplinelor teologice, ci despre principiile călăuzitoare mai durabile decât rapiditatea cu care avansează studiile exegetice și dogmatice în zilele noastre.

În articolul intitulat Așteptând speranța fericită – de la escatologie la escatopraxie, pr. Gabriel-Iulian Robu pornește de la o antropologie de jos și individualizează în țesutul naturii umane o apertură către speranță, o deschidere ce se articulează pe anumite infrastructuri antropologice ale speranței. Cu ajutorul unor autori relevanți precum I. Sanna, J. Alfaro, B. Welte, G. Marcel, sunt semnalate anumite indicii ale prezenței acestor infrastructuri. Aceste infrastructuri ale speranței îl dispun pe om să privească spre Dumnezeu în momentele limită ale existenței sale și nu doar atunci. Speranța nu este doar o atitudine interioară, ci și o virtute ce influențează acțiunea. În acest sens, cel care trăiește și este mântuit prin speranță va căuta o ortopraxie, care în lumina lucrurilor din urmă se convertește într-o escatopraxie. Adevărata escatopraxie se configurează ca o veritabilă etică a speranței care se manifestă prin iubire. Există de aceea o strânsă legătură între a spera și a iubi.

Articolul „Speranța noastră pentru voi este neclintită” (2Cor 1,7a). Perspective și aplicații teologico-spirituale în Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni al pr. Ionuț Eremia Imbrișcă prezintă o parte din încercările prin care a trebuit să treacă apostolul Paul pentru Evanghelie. Acestea ar fi putut să-l conducă la descurajare, însă nu s-a întâmplat acest lucru; dimpotrivă, încercările l-au condus la întărirea convingerii că în mijlocul greutăților era însoțit de prezența lui Dumnezeu. Totodată, aceste încercări l-au condus pe Apostol să se încreadă în mod temeinic în propria carismă și chemare. Autorul articolului alege ca punct de referință Scrisoarea a doua către Corinteni pentru a scoate în relief rolul speranței în viața lui Paul. Deoarece speranța nu este doar un concept teologic, ci și o experiență de credință, în partea finală, autorul indică câteva aplicații concrete pentru viața noastră.

În articolul intitulat Părintele Otto Canisius Farrenkopf, SJ (1888 – 1967) – model de speranță pentru creștinii din perioada persecuției comuniste, pr. Fabian Doboș prezintă biografia părintelui Farrenkopf, SJ, cele cinci arestări succesive și sfârșitul acestui preot iezuit. Părintele Farrenkopf s-a născut pe 5 februarie 1888, la Buchen-Baden-Odenwald (Germania). A intrat în Ordinul iezuit ca novice la Feldkirch (Austria). Între 1913-1916 a activat ca misionar la Bombay (India). În perioada 1916-1918 a activat ca infirmier voluntar în Franța. A fost, timp de mai mulți ani, duhovnicul arhiepiscopului de București, Mons. Alexandru Theodor Cisar. Încă de la declanșarea prigoanei comuniste, părintele Farrenkopf, SJ și-a împlinit cu devoțiune toate sarcinile, și și-a structurat preoțească în conformitate cu ceea ce ceruse Sfântul Scaun. A fost arestat de cinci ori de către comuniști. Aceștia, văzând rezistența și fermitatea sa, îl consideraseră în cele din urmă „un nebun”. Da, a fost „un nebun pentru Cristos”, animat de iubirea față de Biserica lui Cristos și de speranța Împărăției sale. Ne dorim ca toate aceste contribuții ale autorilor care au lucrat la volumul de față să aducă speranță în sufletele cititorilor.