Rugăciunea, medicament al trupului şi al spiritului
22.11.2006, Milano (Catholica) - Rugăciunea este fără îndoială un medicament al sufletului şi al spiritului, experienţă de contemplaţie şi de reflecţie, element de încurajare util în acele ocazii, ca naşterea şi moartea, în care medicul şi pacientul sunt puşi în situaţia de a dialoga asupra sensului religios al vieţii. Este concluzia la care s-a ajuns în urma dezbaterii organizate de Asociaţia Medicilor Catolici (AMC) din Milano. Conform Radio Vatican, evenimentul de săptămâna trecută a avut ca temă „Rugăciunea, medicament al trupului şi al sufletului”.
În salutul său introductiv, Cardinalul Dionigi Tettamanzi a lăudat iniţiativa şi angajarea medicilor de a discuta şi acţiona pentru bunăstarea integrală a persoanei bolnave, fără a exclude grija pentru spirit în căutarea vindecării. „Ca filosof îl privesc cu interes şi uimire, în sensul cel mai înalt al celor doi termeni, pe cine se încredinţează lui Dumnezeu pentru a se vindeca”, a spus în intervenţia sa Massimo Cacciari, profesor de estetică şi primar de Veneţia. Rugăciunea înţeleasă ca cerere de a-i fi ascultate propriile dorinţe este discutabilă, a continuat Cacciari, adăugând că „din contra, cine se adresează lui Dumnezeu pentru a-l adora fără a cere nimic în schimb poate fi comparat cu filosoful care se pune în serviciul şi în căutarea adevărului”. „A contrapune polemic cele două moduri de a se ruga este greşit”, a încheiat Cacciari, „deoarece, departe de a considera snobism, consider fascinant efectul consolator al rugăciuni chiar şi pentru atei”.
Asupra experienţei rugăciunii ca respiraţie a sufletului, ca experienţă de abandonare plină de încredere în Dumnezeu, s-au oprit intervenţiile unei călugăriţe contemplativă, sora Ignazia Angelici, abate a Mănăstirii benedictine de la Viboldone, şi Mons. Gianfranco Ravasi, biblist şi prefect al bibliotecii ambroziene. Relevantă a fost şi mărturia adusă de regizorul Ermano Olmi, care a vorbit despre experienţa uimirii ca rugăciune a celui care priveşte creaţia lăsându-se încântat de frumuseţea ei. În ultimii zece ani cel puţin 200 de publicaţii ştiinţifice apărute în reviste medicale anglo-saxone au examinat valoarea terapeutică a credinţei. „Pentru a afirma ştiinţific că rugăciunea este un medicament al trupului sunt necesare ulterioare studii clinice”, a spus profesorul Giorgio Lambertenghi, preşedinte al AMC, „dar fără îndoială a te adresa lui Dumnezeu este un element de încurajare ce dă forţă în momentul suferinţei”.
Pentru a intra in rugaciune, un pasaj dintr-un autor devenit un clasic al spiritualitatii nord-americane, quakerul Thomas Kelly.
“ Ca să ajungi la nivelul adânc în care sufletul îsi află locuinta în Dumnezeu, nu s-a aflat vreo tehnică nouă. Metodele rugăciunii lăuntrice nu devin din ce în ce mai complicate, dimpotrivă, se simplifică. În decursul primelor săptămâni, vom începe prin a murmura cuvinte simple. Ne vom sluji de vorbele care ne tâsnesc din inimă, ca de pildă : Cu Tine, Doamne, doar cu Tine. Sau vom prelua din psalmi câte ceva: Sufletul meu tânjeste către Domnul. Să repetăm vorbele acestea de multe ori, încet de tot. Căci la început este nevoie de colaborarea spiritului la nivelul lui de suprafată, de concursul gândirii, înainte ca rugăciunea, ajunsă la un al doilea nivel, mai adânc, să devină obiceiul de a te întoarce către Dumnezeu. Schimbati cuvintele după cum vi se pare bine, de la un ceas la altul, alegeti ceva anume pentru orele de dimineată si altceva pentru cele ale serii. Dacă pierdeti sirul, luati-o de la capăt. Va veni momentul în care expresia verbală îsi va pierde importanta, si va lăsa locul atitudinilor sufletesti pe care la început ati încercat numai să le redati prin cuvinte; sufletul vi se va umple atunci de duhul smereniei si al închinăciunii, de dorinta de a nu apartine decât lui Dumnezeu; după care va primi Lumina, iar ea va alunga orice urmă de întuneric. Rugăciunea verbală va lăsa locul atitudinilor de apropiere de Dumnezeu, celor în care te adăpostesti la umbra aripilor Lui : atitudinile de surpriză si admiratie înaintea Slavei sale transcendente, atitudinile de renuntare la sine, de participare lăuntrică la Cina cea de pe urmă, Cina sfântă ce hrăneste sufletul, dându-i Pâinea Vietii. Dacă observăm că aceste atitudini devin vagi si ireale, că încetează să corespundă unui lucru definit, vom reveni la expresia verbală, ce le va reda autenticitatea. ”
După Thomas R. Kelly, “ A Testament of Devotion”