Voluntari ai SAMR – Timișoara: Este nevoie de și mai mult ajutor
13.03.2022, Timișoara (Catholica) - O echipă formată din opt tineri voluntari ai Serviciului de Ajutor Maltez – Filiala Timișoara au pornit în zorii zilei de 3 martie a.c. către Sighetu Marmației, la granița dintre România și Ucraina, pentru a ajuta refugiații de război sosiți din țara vecină. Activitatea lor s-a desfășurat în primul rând conform misiunii Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta sintetizată prin motto-ul: Tuitio Fidei et Obsequium Pauperum (Apărarea credinței și slujirea săracilor), dar pornind de la lumina învățăturii lui Isus Cristos: „Căci am fost flămând, și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat, și mi-ați dat să beau, am fost străin, și m-ați primit, gol, și m-ați îmbrăcat, bolnav, și m-ați vizitat, am fost în închisoare, și ați venit la mine!” (Mt 25,35-36). La întrebările adresate de către Biroul de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara au răspuns Karina Feiler (K.F.) – conducător al grupului de Tineret Maltez din România (TMR), Timișoara, voluntar și dr. Alexandru-Claudiu Râță (A.C.R.) – responsabil strângere de fonduri SAMR Timișoara, voluntar, coordonatorul acestei echipe.
– Ați întâlnit până acum persoane care au avut nevoie de ajutor? Ați mai participat la acțiuni caritative?
– [K.F.] Pot spune că întâlnesc zilnic persoane care au nevoie de ajutor, fie că este vorba de ajutor fizic sau doar un umăr pe care să plângă, o vorbă bună sau încurajare pe care să le-o spună cineva. Particip la acțiuni caritabile de mică, am dezvoltat o sensibilitate aparte pentru grupurile vulnerabile, îmi place să fiu exact acolo unde este nevoie, să aduc un zâmbet pe buzele celor mai puțin norocoși ori de câte ori am posibilitatea. Sunt un om mic și simplu în această lume mare, dar pot să ofer din puținul meu oricând, oricui are nevoie.
– [A.C.R.] Da. Sunt voluntar al Serviciului de Ajutor Maltez în România de la Timișoara din anul 2008, situație care mi-a oferit ocazia să îmi ofer sprijinul pentru persoane care se află în suferință. Atât în cadrul programelor sociale desfășurate de filiala Maltezilor din Timișoara, cât și prin intermediul activităților desfășurate de către organizația din care facem parte, la nivel național. Și nu doar atât: am trăit experiențe care m-au marcat de-a lungul experienței de voluntariat în beneficiul celor necăjiți, atât la nivel individual, cât și la nivelul unor grupuri defavorizate. Una dintre cele mai intense trăiri le-am avut făcând parte dintr-o echipă de voluntari din mai multe țări care au ajutat refugiații de la un centru aflat pe insula Lesbos.
– Ce v-a determinat să decideți să vă alăturați echipei care îi sprijină pe refugiați?
– [K.F.] Accept de fiecare dată cu mare drag și implicare orice oportunitate în plus de a fi acolo unde este nevoie. Nu am avut nevoie de prea multe motive pentru a mă alătura echipei, pur și simplu ideea de a face un bine altora, în această lume în care majoritatea oamenilor caută să își satisfacă doar binele propriu, fără să se gândească la cei din jur, pentru mine a fost suficient.
– [A.C.R.] Decizia a venit foarte rapid din partea fiecărui membru al echipei noastre și a contat faptul că la baza acțiunilor noastre oriunde în lume, valorile care motivează implicarea în situații de criză umanitară, cu oameni ce au nevoie de ajutor, se află un sistem solid de valori. Iar acest sistem este generat și testat de-a lungul a aproape o mie de ani de existență a fenomenului Maltez de astăzi.
– Faptul că puteți fi în pericol, v-a influențat decizia?
– [K.F.] Chiar deloc. „Nihil sine Deo!” („Nimic fără Dumnezeu!”) este unul din multele citate după care îmi ghidez viața. Nimic nu este întâmplător, iar atâta timp cât simt și cred în prezența Sa, voi fi mereu protejată de orice pericol. Nu am crezut vreo clipă că ceva rău mi / ni s-ar putea întâmpla atâta timp cât sunt acolo pentru a face un bine.
– [A.C.R.] Cei care își desfășoară activitatea în domeniul asistenței umanitare sunt prezenți în permanență în locurile de pe glob care se confruntă cu situații de criză și se poate întâmpla ca siguranța acestora să fie expusă unor riscuri. Nu au fost puțini cei care și-au pierdut viața, libertatea sau au fost răniți în timp ce-și desfășurau activitatea. Cu toate acestea, riscurile la care noi ne-am expus prin prezența noastră acolo au fost reduse semnificativ, aproape inexistente, întrucât activitatea noastră nu s-a desfășurat într-o zonă de conflict. Nu am considerat nici o clipă că putem fi în pericol în vreun fel.
– Ce fel de sprijin a oferit echipa Dvs. la granița româno-ucraineană?
– [K.F.] Membrii echipei noastre au oferit orice sprijin a fost necesar. Uneori a fost nevoie să dăm o mână de ajutor cu bagajele pe care poate unii dintre refugiați le-au adus zeci de kilometri pe jos, alteori i-am îndrumat spre punctele de înregistrare de unde li se oferea de asemenea și cazare sau transport celor care aveau nevoie, oferindu-le și mâncare sau un ceai cald. Personal, în plus față de toate acestea, într-una din zile am stat cu o familie cât timp așteptau șoferul care urma să îi preia de la graniță și în acest timp le-am plimbat cățelul pe care îl aduseseră cu ei și era foarte speriat și agitat. Am avut astfel ocazia să povestesc puțin cu mama și cei doi copii despre întreaga lor situație, scăpându-i și de stresul în plus provocat de micul animăluț fricos. Fiecare dintre noi a încercat să fie prezent oriunde a fost nevoie.
– [A.C.R.] Echipa noastră de voluntari s-a alăturat colegilor Maltezi din țară, sub coordonarea Departamentului pentru Situații de Urgență, iar principala noastră activitate s-a concentrat pe întâmpinarea persoanelor refugiate de pe teritoriul ucrainean și îndrumarea lor către punctele de informare pentru transport sau cazare. Am contribuit la asistarea acestor oameni de la momentul intrării pe teritoriul României în diferite forme. Am ajutat oamenii cu bagajele, am încercat să aflăm dacă au nevoie de îngrijire medicală sau le-am oferit de mâncare și de băut, dar am participat și la alte activități sub îndrumarea coordonatorilor noștri.
– Cum ați trăit aceste zile din punct de vedere fizic și psihic? V-a afectat ceea ce ați experimentat?
– [K.F.] Din punct de vedere fizic, frigul a fost cel mai mare inconvenient. O parte din echipa noastră au fost responsabili de turele de noapte, când fluxul persoanelor din Ucraina care treceau granița a fost într-adevăr mai scăzut, dar frigul era mai mare. Dar chiar și așa, am fost prezenți acolo trup și suflet. Psihic și emoțional, a fost o experiență destul de puternică. De multe ori ne-am regăsit cu lacrimi în ochi, privind mame cu copii, nevoite să își împacheteze toată viața într-o valiză și să plece într-un loc sigur pentru a oferi un viitor copiilor mult prea mici să înțeleagă ce și de ce se întâmplă lucrurile astfel.
– [A.C.R.] Ar fi inuman să spun că nu am fost afectați în vreun fel. Și mincinos. Fizic, oboseala acumulată s-a resimțit cam tot atât cât ne-a afectat și frigul, care devenea mai greu de suportat odată cu lăsarea serii. Împreună cu colegii mei, am lucrat în schimburi de câte 12 ore, nu a fost mereu prea confortabil. Din punct de vedere psihic, impactul a fost și mai greu de gestionat. Am bănuit că nu ne va fi ușor, însă realitatea din teren are mereu un impact mai însemnat. Criza umanitară e cealaltă față oribilă a războiului, dincolo de ciocnirea directă dintre cele două tabere, de reflectorul mass-media sau rețelele de socializare. Sunt situații și imagini care nu ajung să facă turul studiourilor și rețelelor. Un exemplu suficient de relevant ar putea consta în faptul că în dimineața următoare sosirii noastre acasă, fiecare din echipă am trăit sentimentul că trebuie să ne întoarcem degrabă înapoi, că e nevoie de și mai mult ajutor. Am rămas cu senzația că am făcut prea puțin pentru nevoile acelor oameni.
– Experiențele dobândite în aceste zile vă vor influența activitățile viitoare?
– [K.F.] Această experiență m-a făcut în primul rând să realizez cât de norocoasă sunt. Cu siguranță voi fi mult mai recunoscătoare de acum înainte pentru orice am. Mă voi bucura mai mult de clipele petrecute alături de familia și prietenii mei, de liniștea și siguranța casei, de posibilitatea de a mă plimba pe stradă fără a-mi fi frică că un pas în plus îmi poate aduce sfârșitul. Mă voi implica și mai mult în slujirea celorlalți, aducându-le zâmbete pe buze și bucurie în suflet.
– [A.C.R.] Categoric, da. Eu îmi doresc ca echipa alcătuită recent în cadrul asociației noastre, formată din voluntari, dar și din angajați ai Serviciului de Ajutor Maltez în România – Timișoara – și în a cărei componență se regăsesc medici, asistenți medicali, infirmieri, asistenți sociali și persoane cu pregătire în psihologie – să își dezvolte activitatea și să se orienteze și mai mult către domeniul umanitar.
– Vă mulțumim pentru interviu și pentru timpul acordat!
