Episcopul Romei: perspective reieșite din dialog
13.06.2024, Vatican (Catholica) - „Episcopul Romei” este un document al Dicasterului pentru Promovarea Unității Creștinilor care reunește roadele dialogurilor ecumenice privind ministerul petrin, ca răspuns la invitația făcută de Papa Ioan Paul al II-lea în urmă cu aproape 30 de ani, în urma progreselor înregistrate după Conciliu Vatican II. Obiectivul este de a căuta o formă de exercitare a primatului care să fie împărtășită de Bisericile care au trăit în deplină comuniune în primele secole. Chiar dacă „nu toate dialogurile teologice au tratat subiectul la același nivel sau cu aceeași profunzime”, este posibil să se indice unele „noi abordări” ale întrebărilor teologice mai controversate.
Unul dintre roadele dialogurilor teologice este o lectură reînnoită a „textelor petrine”, care, din punct de vedere istoric, au devenit un obstacol în calea unității între creștini. „Partenerii de dialog au fost provocați să evite proiecțiile anacronice ale evoluțiilor doctrinare ulterioare și să ia din nou în considerare rolul lui Petru printre apostoli.” De exemplu, „a fost redescoperită o diversitate de imagini, interpretări și modele din Noul Testament, în timp ce noțiuni biblice precum episkopè (ministerul de supraveghere), diakonia și conceptul de «funcție petrină» au contribuit la dezvoltarea unei înțelegeri mai cuprinzătoare a «textelor petrine».”
O altă problemă controversată este înțelegerea catolică a primatului Episcopului Romei ca o instituție de drept divin, în timp ce majoritatea celorlalți creștini o înțeleg doar ca o instituție de drept uman. „Clarificările hermeneutice”, se arată în document, au ajutat la plasarea acestei dihotomii tradiționale „într-o nouă perspectivă”, considerând că primatul este atât de drept divin, cât și de drept uman, adică „atât parte a voinței lui Dumnezeu pentru Biserică, cât și mediată de istoria umană”. „Dialogurile au subliniat, în schimb, distincția dintre esența teologică și contingența istorică a primatului” și solicită „o mai mare atenție și evaluare a contextului istoric care a condiționat exercitarea primatului în diferite regiuni și perioade”.
„Definițiile dogmatice ale Conciliului Vatican I reprezintă un obstacol semnificativ pentru alți creștini. Unele dialoguri ecumenice au înregistrat progrese promițătoare atunci când au întreprins o «relectură» sau o «re-recepție» a acestui Conciliu, deschizând noi căi pentru o înțelegere mai precisă a învățăturii sale… în lumina contextului istoric” și a învățăturii Conciliului Vatican II. Acest lucru a permis o clarificare a definiției dogmatice privind jurisdicția universală a Papei, „prin identificarea extensiei și limitelor sale”. În mod similar, a devenit posibil „să se clarifice formularea dogmei infailibilității și chiar să se ajungă la un acord cu privire la anumite aspecte ale scopului său, recunoscând necesitatea, în anumite circumstanțe, a unui exercițiu personal al ministerului învățăturii, având în vedere că unitatea creștină este o unitate în adevăr și iubire”. În ciuda acestor clarificări, recunoaște documentul, „dialogurile exprimă încă preocupări cu privire la relația infailibilității cu primatul Evangheliei, indefectibilitatea întregii Biserici, exercitarea colegialității episcopale și necesitatea receptării”.
Multe dialoguri teologice au recunoscut „necesitatea unui minister de unitate la nivel universal. … Referindu-se la tradiția apostolică, unele dialoguri susțin că, încă de la începutul Bisericii, creștinismul a fost întemeiat pe marile scaune apostolice care ocupau o ordine specifică, scaunul Romei fiind primul.” Unele dialoguri „au susținut că există o interdependență reciprocă a primatului și a sinodalității la fiecare nivel al vieții Bisericii: local, regional, dar și universal. Un alt argument, de natură mai pragmatică, se întemeiază pe contextul contemporan al globalizării și pe cerințele misionare.” Mai mult, „anumite criterii din primul mileniu” au fost „identificate ca puncte de referință și surse de inspirație pentru exercitarea acceptabilă a unui minister de unitate la nivel universal, cum ar fi: caracterul informal – și nu în primul rând jurisdicțional – al expresiilor de comuniune între Biserici; «primatul de onoare» al Episcopului Romei” și „interdependența dintre dimensiunea primatului și cea sinodală a Bisericii”.
Cu toate acestea, multe dialoguri recunosc că „primul mileniu al istoriei creștine… nu trebuie idealizat și nici pur și simplu recreat”, în parte „pentru că un primat la nivel universal ar trebui să răspundă provocărilor contemporane”. De asemenea, au fost identificate „câteva principii pentru exercitarea primatului în secolul XXI”. „Un prim acord general este interdependența reciprocă a primatului și a sinodalității la fiecare nivel al Bisericii și, în consecință, cerința unui exercițiu sinodal al primatului.”
„Un alt acord se referă la articularea dintre… dimensiunea «comunitară» bazată pe sensus fidei al tuturor celor botezați; dimensiunea «colegială», exprimată în special în colegialitatea episcopală; și dimensiunea «personală» exprimată în funcția primatului.” O altă „chestiune crucială este relația dintre Biserica locală și Biserica universală, care are consecințe importante pentru exercitarea primatului. Dialogurile ecumenice au contribuit la obținerea unui acord asupra simultaneității acestor dimensiuni, insistând asupra faptului că nu este posibil să se separe relația dialectică dintre Biserica locală și Biserica universală.”
„Multe dialoguri subliniază necesitatea unui echilibru între exercitarea primatului la nivel regional și universal, observând că în majoritatea comunităților creștine nivelul regional este cel mai relevant pentru exercitarea primatului și, de asemenea, pentru activitatea lor misionară. Unele dialoguri teologice cu comuniunile creștine occidentale, observând o «asimetrie» între aceste comuniuni și Biserica Catolică, cer o întărire a Conferințelor Episcopale catolice, inclusiv la nivel continental, și o continuare a «descentralizării» inspirată de modelul vechilor Biserici patriarhale.”
A fost subliniată importanța principiului subsidiarității – ideea că „nici o chestiune care poate fi tratată în mod corespunzător la un nivel inferior nu trebuie să fie dusă la un nivel superior”. „Unele dialoguri aplică acest principiu în definirea unui model acceptabil de «unitate în diversitate» cu Biserica Catolică. Ei susțin că puterea Episcopului Romei nu trebuie să o depășească pe cea necesară pentru exercitarea ministerului său de unitate la nivel universal și sugerează o limitare voluntară în exercitarea puterii sale – recunoscând în același timp că va avea nevoie de o cantitate suficientă de autoritate pentru a face față numeroaselor provocări și obligațiilor complexe legate de ministerul său.”
„O primă propunere este o «re-recepție», o «reinterpretare», o «interpretare oficială», un «comentariu actualizat» sau chiar o «reformulare» catolică a învățăturilor de la Conciliul Vatican I”, care ar putea implica „noi expresii și vocabular fidele intenției originale, dar integrate într-o ecleziologie a comuniunii și adaptate la contextul cultural și ecumenic actual”. Unele dialoguri au sugerat să se facă „o distincție mai clară” între „diferitele responsabilități ale Episcopului Romei, în special între ministerul său patriarhal în Biserica de Vest și ministerul său de primat pentru unitatea în comuniunea Bisericilor”. De asemenea, au existat apeluri pentru „un accent mai mare asupra exercitării ministerului Papei în propria sa Biserică particulară, Dieceza de Roma…”
„O a treia recomandare … se referă la dezvoltarea sinodalității în cadrul Bisericii Catolice.” În special, s-a cerut „o reflecție mai aprofundată asupra autorității Conferințelor Episcopale catolice naționale și regionale, a relației lor cu Sinodul Episcopilor și cu Curia Romană”. „La nivel universal”, dialogurile „subliniază necesitatea unei mai bune implicări a întregului popor al lui Dumnezeu în procesele sinodale”. O ultimă propunere implică „promovarea «comuniunii conciliare» prin întâlniri regulate între liderii Bisericilor la nivel mondial” și promovarea „sinodalității între Biserici… prin consultări regulate și acțiuni și mărturii comune”.
