Călugării cartuzieni: Biserica în rugăciune
21.11.2024, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut de curând cartea Biserica în rugăciune, scrisă de călugării cartuzieni și tradusă în limba română de Paula Bordei. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 92 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. Acesta este al șaselea volum din seria de 8 care vor apărea în seria „Note despre rugăciune”, ediție îngrijită de Dicasterul pentru Evanghelizare, Secțiunea pentru problemele fundamentale ale evanghelizării în lume. Toate volume sunt prefațate de Papa Francisc. Redăm câteva fragmente din concluzia cărții care ne spune ce este rugăciunea pentru călugărul cartuzian.
Definiția clasică a rugăciunii este cea a lui Ioan Damaschinul, „o înălțare a sufletului către Dumnezeu” (cf. CBC, nr. 2559). Cu toate acestea, cartuzianul poate prefera definiția călugărului Ioan Climax, care numește rugăciunea o „frecventare” a lui Dumnezeu (Scara, treapta 28. El mai adaugă că rugăciunea este unirea cu Dumnezeu, enôsis!). Noi folosim cuvântul „frecventare” pentru a traduce homilia, un cuvânt care desemnează contactul obișnuit cu o persoană – un a fi-împreună-cu. În Ordinul Cartuzian, Guigo, autorul primei reguli (de fapt o simplă colecție de obiceiuri) scrie, aproape în treacăt (este stilul său), o frază fundamentală: „Principala noastră aplicație și vocație este să trăim în tăcerea și singurătatea celulei” (Consuetudines Cartusiae 14.5). Cu toate acestea, trebuie să ne amintim ce spunea un călugăr cistercian care a fost un mare prieten al cartuzienilor, Guillaume de Saint Thierry: „Călugărul nu este niciodată mai puțin singur decât atunci când este singur”: pentru că în singurătate călugărul este cu Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru el nu va fi altceva decât trăirea acestei situații.
Sfântul Bruno, fondatorul cartuzienilor, scria într-una dintre puținele scrisori pe care le avem de la el: „Ce aduc singurătatea și tăcerea pustiului ca beneficiu divin și bucurie celor care le iubesc, numai cei care au experimentat-o știu” (Ad Radulphum 6). Prin urmare, este vorba de o „experiență”. Dar să spunem imediat că această „experiență” poate fi trăită în întuneric total, în absența oricărui sentiment. Acesta este un lucru foarte greu de înțeles pentru omul de astăzi: totuși, înțelegerea acestuia este perla prețioasă ascunsă în vocația cartuziană. La nivelul a ceea ce este perceput, a ceea ce trăiește călugărul foarte des, există pur și simplu faptul că el „rezistă”, că el continuă, în ciuda tuturor lucrurilor, să trăiască în singurătate. În ciuda încercărilor, în ciuda uneori a tentației de a fugi, el perseverează, pentru că adâncul inimii sale aderă la acest mod de viață. Pentru că în această constanță Dumnezeu este prezent. El, și numai el, este cel care ne dă puterea de a persevera.
Bruno însuși învață acest lucru într-o altă scrisoare către frații din Charterhouse. Mulți, spunea el, au tânjit după această singurătate, dar nu au fost capabili să rămână în ea, „pentru că nu au primit harul de sus – Nulli eorum desuper concessum est”. Deși unii preferă astăzi să vorbească despre cauzele psihologice ale vocației sau ale lipsei de vocație, această observație a Sfântului Bruno este fundamentală. Realitatea este aceasta: putem rămâne în singurătate pentru că suntem susținuți de Dumnezeu. Factorii umani, ceea ce simțim, fie ei pozitivi sau negativi, există cu siguranță; dar, după o experiență îndelungată, ne dăm seama că acești factori nu ating realitatea profundă din noi. Noi nu o putem simți.
Iar realitatea profundă este că știu prin credință că Dumnezeu este acolo, în mine, și că el este cel care mă poartă. Știu aceasta prin credință. Credința nu este doar un strigăt, este cunoaștere. Pentru că există multe forme diferite de știință sau de cunoaștere umană. Dar la vârf se află „supracunoașterea” (epignôsis): acesta este un neologism inventat de sfântul Paul pentru a descrie lumina pe care Dumnezeu o pune în noi (Ef 4,13 etc.). Cunoașterea credinței este o lumină divină prezentă în secret în spiritul meu, care mă face să văd, prin această lumină primită și prin niciun alt mijloc, că „toate acestea sunt adevărate” și, în primul rând, tocmai că Dumnezeu este prezent în mine. Eu nu pot „apuca” această lumină pentru a o scruta, dar ea este în mine.
