Aniversare „Dei Verbum”: A asculta pentru a crede și a crede pentru a iubi
20.11.2025, Vatican (Catholica) - Pe 18 noiembrie 1965, Papa Paul al VI-lea a semnat, în Bazilica San Pietro, unul dintre cele mai prețioase și profetice texte ale Conciliului Vatican II: Dei Verbum, constituția dogmatică despre Revelația Divină. Șaizeci de ani mai târziu, acest cuvânt încă răsună ca o invitație și o promisiune: Dumnezeu nu încetează niciodată să vorbească poporului său. Dei Verbum a fost ultimul dintre cele patru mari texte conciliare, dar nu cel mai puțin important. În spatele paginilor sale scurte și clare se află o istorie zbuciumată, marcată de contraste și reînnoire. Prima schemă, intitulată De Fontibus Revelationis, apărea prea defensivă, mai preocupată să reitereze distincția dintre Scriptură și Tradiție decât să demonstreze unitatea lor vie. Decizia de a o rescrie de la zero a fost un act de îndrăzneală spirituală: astfel s-a născut un text nou, evanghelic în ton, simplu în limbaj, luminos din punct de vedere teologic.
Când constituția a fost aprobată la 18 noiembrie 1965, cu 2.344 de voturi pentru din 2.350, întregul Conciliu a recunoscut în ea atât un punct de sosire, cât și un nou început. Căci Dei Verbum nu este numai un document: este o cheie de lectură a credinței creștine, un mod de a-l înțelege pe Dumnezeu și pe om în dialogul lor reciproc. Aceste cuvinte, care deschid al doilea număr al textului, îi cuprind inima. Conciliul nu mai vorbește despre un Dumnezeu care pur și simplu revelează adevăruri pentru a fi crezute, ci despre un Dumnezeu care se revelează pe sine însuși, care se face cunoscut și se comunică din iubire. Revelația nu este un tratat de doctrine, ci o întâlnire. Este însăși viața lui Dumnezeu care se deschide către a noastră, ca într-un dialog de prietenie: „Dumnezeu se adresează oamenilor ca unor prieteni și intră în relație cu ei pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu el” (DV 2). Acesta este punctul de cotitură decisiv. Credința nu se naște din obligația de a înțelege sau de a asculta, ci din încrederea într-un Prieten care vorbește. Omul crede pentru că ascultă o voce care îl cheamă pe nume. „Ascultarea credinței” (DV 5) este gestul celui care se abandonează pe sine, nu din constrângere, ci din iubire.
Revelația, astfel înțeleasă, nu este un ansamblu de noțiuni, ci un eveniment de comuniune: Dumnezeu însuși care se relatează în istoria umană. De aceea, Dei Verbum afirmă că economia Revelației se desfășoară „prin fapte și cuvinte legate strâns între ele” (DV 2). Dumnezeu vorbește prin fapte, iar faptele capătă sens în cuvintele care le interpretează. Totul culminează în Cristos, „Mijlocitorul și plinătatea întregii Revelații” (DV 2). În el, Cuvântul întrupat, Dumnezeu a spus tot ceea ce avea de spus. După Cristos nu mai există niciun cuvânt de așteptat, ci numai profunzimea inepuizabilă a ceea ce a fost deja rostit.
A doua parte a constituției Dei Verbum arată cum se transmite acest Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Apostolii, luminați de Duhul Sfânt, au transmis ceea ce „au auzit, au văzut și au atins” despre Cuvântul vieții. Unii dintre ei, sau oameni din cercul lor, l-au scris: din asta s-a născut Sfânta Scriptură. Dar Cuvântul nu rămâne închis într-o carte: el trăiește în Tradiția vie a Bisericii, în credință, în liturgie, în predică, în Magisteriul care îl păzește. Conciliul depășește opoziția dintre Scriptură și Tradiție: „Curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate dintr-un singur izvor divin și constituie tezaurul unic al Cuvântului lui Dumnezeu” (DV 9). Tradiția nu este un ansamblu de obiceiuri din trecut, ci însăși viața Bisericii care, asistată de Duhul Sfânt, face în așa fel încât Cuvântul rămâne viu și ușor de înțeles în fiecare epocă.
Astfel crește credința. „Această Tradiție, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt” (DV 8): nu este vorba de a adăuga ceva la Revelație, ci de a înțelege tot mai bine misterul lui Dumnezeu. Duhul acționează în reflecția credincioșilor, în studiul teologilor, în predica păstorilor. Este un dinamism vital care menține Biserica mereu tânără, mereu în ascultare. Apoi, Magisteriul nu domină Cuvântul, ci îl slujește. „Magisteriul nu este deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește” (DV 10): îl ascultă, îl păzește, îl explică în mod fidel. Acesta este gestul episcopului care, în ziua hirotonirii sale, primește evanghelia deschisă pe cap: semn că toată învățătura sa se naște din ascultarea tăcută a Cuvântului.
Al treilea capitol din Dei Verbum afirmă că toate cărțile Scripturii „au fost scrise sub inspirația Duhului Sfânt” (DV 11). Biserica crede că, în pofida varietății de autori și de limbaje, ele îl au pe Dumnezeu ca autor. Duhul este cel care a călăuzit mâinile și mințile acelor oameni, astfel încât ceea ce a fost scris să fie „de folos spre a învăța, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate”. Inspirația nu elimină umanitatea textului, ci o transfigurează. Din acest motiv, Biblia nu este citită ca un cod, ci ca o mărturie vie, unde veșnicul este exprimat în limbajul timpului. Este necesar să o citim „întru același Duh în care a fost scrisă” (DV 12): nu singuri, ci în comuniunea Bisericii, unde Cuvântul este ascultat, explicat, rugat, trăit. Al șaselea capitol din Dei Verbum este poate cel mai pastoral și profetic. Afirmă că acest Cuvânt al lui Dumnezeu trebuie să fie „ca și sufletul teologiei” (DV 24) și hrana întregii vieți ecleziale. Nu este vorba numai de a studia Biblia, ci de a o face izvorul fiecărei rugăciuni, al fiecărei decizii, al fiecărui gest pastoral.
„Biserica îndeamnă stăruitor pe toți credincioșii să citească asiduu Sfânta Scriptură” (DV 25). Nu pentru erudiție, ci pentru întâlnire: în Cuvânt, fiecare credincios recunoaște glasul Domnului care îi vorbește astăzi. Acesta este sensul profund al lectio divina, care nu este o practică pentru puțini, ci respirația zilnică a credinței. Dei Verbum a redeschis Biblia pentru poporul lui Dumnezeu: a readus Cuvântul în centrul liturgiei, catehezei și predicii. Astăzi, șaizeci de ani mai târziu, este greu de imaginat viața Bisericii fără acea reformă tăcută care a izvorât din ea. Șaizeci de ani mai târziu, Dei Verbum rămâne magna charta a unei credințe care se naște din ascultare. Într-o lume sătulă de cuvinte, ne amintește că Cuvântul lui Dumnezeu nu este zgomot, ci prezență care transformă. Dumnezeu nu se impune: se propune, se relatează, se încredințează.
„Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit” (DV 8). Aceasta este imaginea cea mai duioasă și mai adevărată a misterului creștin: Biserica ce îl ascultă pe Mirele săi și își găsește viața în acel dialog. În prefața la Dei Verbum, Părinții conciliari au reluat o frază a Sfântului Augustin: „Pentru ca lumea întreagă, auzind, să creadă, crezând, să spere și sperând, să iubească” (DV 1). Șaizeci de ani mai târziu, aceste cuvinte rămân programul fiecărui credincios: să asculte cu inimă docilă, să creadă cu încredere, să iubească cu perseverență. Căci Cuvântul care s-a făcut trup continuă să devină viață în cei care îl primesc. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
