Angajament în favoarea libertăţii şi a dreptăţii

Glasul profeţilor, cum este şi cel al lui Isaia, pe care tocmai l-am ascultat, se face auzit mereu, pentru a ne a reaminti că noi trebuie să facem eforturi pentru eliberarea celor oprimaţi şi pentru a face să domnească dreptatea. Dacă nu facem acest lucru, închinarea noastră adusă lui Dumnezeu nu-i este bineplăcută. Aceasta este o chemare puternică, exprimată câteodată în termeni paradoxali, ca atunci când profetul Osea se referă la această chemare divină, citată şi de Isus (vezi Matei 9,13; 12,7): „Milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6,6). Cu izbitoare vehemenţă, profetul Amos ni-l prezintă pe Dumnezeu întorcându-şi privirea de la noi şi neacceptând ritualurile, serbările, posturile, cântecele şi cererile noastre atunci când un om drept este vândut pe bani în afara templului, un om sărman pentru o pereche de sandale, şi capetele celor sărmani sunt călcate în picioare ca praful (vezi Amos 2,6-7). Deci, invitaţia este fără nici o ezitare: „Şi judecata se va năpusti ca apa şi dreptatea ca un şuvoi furios” (Amos 5,24). Astfel, profeţii vorbesc în numele lui Dumnezeu, refuzând o închinare ruptă de viaţă, o liturghie separată de dreptate, o rugăciune detaşată de eforturile de fiecare zi, o credinţă golită de fapte.

Strigătul lui Isaia: „Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei… Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (vezi Isaia 1,16-17) are un ecou în învăţătura lui Cristos, care ne previne: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5,23-24). La sfârşitul vieţii fiecărui om şi la capătul istoriei umanităţii întregi, judecata lui Dumnezeu se va întemeia tocmai pe iubirea, pe practicarea dreptăţii, pe asistenţa acordată celor sărmani (vezi Matei 25,31-46). În faţa unei comunităţi sfâşiate de certuri şi nedreptăţi, aşa cum era cea din Corint, Pavel ajunge până acolo că cere suspendarea participării euharistice, cerându-le credincioşilor să-şi examineze mai întâi conştiinţa, pentru a nu se găsi vinovaţi faţă de Trupul şi Sângele Domnului (vezi 1Corinteni 11,27-29).

Pentru creştini slujirea carităţii, legată în mod consistent cu credinţa şi liturghia (vezi Iacob 2,14-17), strădania pentru dreptate, lupta împotriva oricărei asupriri, apărarea demnităţii persoanei, nu sunt expresii ale unei filantropii motivate numai prin apartenenţa la familia umană. Ele sunt în schimb opţiuni şi fapte care au o inspiraţie religioasă profundă, ele sunt ofrande adevărate şi corespunzătoare, bineplăcute lui Dumnezeu, în conformitate cu afirmaţia din Epistola către Evrei (Evrei 13,16). Deosebit de pătrunzător este îndemnul Sfântului Ioan Gură-de-Aur: „Vreţi să cinstiţi Trupul lui Cristos? Acoperiţi-l atunci când este gol. Nu-l cinstiţi aici cu mătăsuri, neglijându-l când este afară, unde suferă de frig şi goliciune (In Mattheum homilia, 50, 3).

Această orientare profundă, la baza căreia conştiinţa umană contemporană a pus dreptatea, dovedeşte caracterul etic al tensiunilor şi luptelor care sunt răspândite în lume. Biserica împărtăşeşte cu oamenii din vremea noastră această dorinţă arzătoare şi profundă pentru o viaţă dreaptă în toate privinţele, astfel că ea nu poate să nu examineze diversele aspecte ale acestei dreptăţi, pe care viaţa oamenilor şi a societăţii le pretinde. Acest lucru este confirmat de domeniul doctrinei sociale catolice, amplu dezvoltată în decursul ultimului secol” (Dives in misericordia, 12). Acest efort de reflecţie şi de acţiune trebuie să primească un impuls extraordinar chiar de la Jubileu. În izvorul său biblic, acesta era o celebrare a solidarităţii: când răsuna cornul care anunţa anului jubiliar, fiecare se întorcea la proprietatea sa şi la familia sa, aşa cum spune textul oficial al Jubileului (vezi Levitic 25,10).

Înainte de toate, pământurile înstrăinate din diferite motive economice sau familiale, reveneau foştilor lor proprietari. De aceea, anul jubiliar le permitea tuturor să se reîntoarcă la un punct ideal de plecare, printr-o lucrare îndrăzneaţă şi curajoasă de împărţire a dreptăţii. Această dimensiune, care ar putea fi descrisă ca „utopică”, este evidentă, şi ea este propusă ca un remediu concret faţă de privilegiile şi abuzurile consolidate: ea este o încercare de a inspira societăţii un ideal mai înalt de solidaritate, generozitate şi fraternitate. În coordonatele istorice moderne, recăpătarea pământurilor pierdute ar putea fi exprimată, aşa cum am propus de mai multe ori, prin anularea, sau măcar reducerea datoriei internaţionale a ţărilor sărace (vezi Tertio Millennio Adveniente, 51).

Un alt angajament jubiliar consta în a le permite robilor să se reîntoarcă liberi la familiile lor (vezi Levitic 25,39-41). Sărăcia i-a supus la umilinţa robiei, iar acum se deschide în faţa lor posibilitatea de a-şi construi viitorul în libertate, în mijlocul familiilor lor. Din acest motiv, profetul Iezechiel a numit anul jubiliar ca „an al eliberării”, adică al răscumpărării (vezi Iezechiel 46,17). Într-o altă carte biblică, Deuteronomul, se face apel la o societate dreaptă şi liberă, solidară, cu aceste cuvinte: „Iar de va fi la tine sărac vreunul dintre fraţii tăi… să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac” (Deuteronom 15,7).

Trebuie să avem, de asemenea, în vedere această ţintă a solidarităţii: „Solidaritatea între ei a celor săraci, solidaritatea cu cei săraci, la care sunt chemaţi cei bogaţi, solidaritatea celor ce muncesc şi cu cei ce muncesc” (Instrucţiune a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei privind libertatea creştină şi eliberarea, 89). Văzut în acest fel, Jubileul care tocmai s-a încheiat va continua să aducă roade abundente de dreptate, libertate şi iubire.