Maria, pelerină în credinţă, steaua călăuzitoare a mileniului

Pagina din Evanghelia după Luca pe care tocmai am ascultat-o (Luca 1, 39-42), ne-o înfăţişează pe Maria ca pelerină a iubirii. Iar Elisabeta ne îndreaptă atenţia asupra credinţei ei, rostind la întâlnirea cu ea prima fericire din Evanghelii: „Fericită este aceea care a crezut”. Această expresie este „ca o cheie care ne deschide spre realitatea sufletească a Mariei” (Redemptoris Mater, 19). Am vrea ca acum, la încoronarea catehezelor Marelui Jubileu al Anului 2000, să o înfăţişăm pe Maica Domnului ca pelerină în credinţă. Ca fiică a Sionului, ea merge pe urmele lui Avraam, cel care a ascultat din credinţă „mergând spre locul pe care avea să-l ia ca moştenire, neştiind nici măcar încotro se îndreaptă” (Evrei 11,8).

Acest simbol al peregrinării în credinţă ne iluminează istoria sufletească a Mariei, credincioasă prin excelenţă, aşa cum arată Conciliul Vatican II: „Astfel, Sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii” (Lumen gentium, 58). Bunavestire „este punctul de plecare al itinerariului Mariei spre Dumnezeu” (Redemptoris Mater, 14): un itinerar de credinţă care cunoaşte presimţirea sabiei care îi va străpunge sufletul (vezi Luca 2, 35), itinerar care va trece prin cărările şerpuite ale exilului în Egipt, şi apoi ale neliniştii sufleteşti, când Maria „nu înţelege” atitudinea lui Isus, de 12 ani, în templu, păstrând, totuşi, „în inima ei toate acestea” (Luca 2, 51).

În numbră se desfăşoară şi viaţa ascunsă a lui Isus, în timpul căreia Maria a trebuit să facă să răsune în lăuntrul său fericirea Elisabetei, printr-o adevărată şi sinceră „povară a inimii ei” (Redemptoris Mater, 17).

Desigur, în viaţa Mariei nu au lipsit momentele luminoase, aşa cum a fost la nunta din Cana, când, deşi cu aparentă detaşare , Cristos primeşte rugămintea Maicii Sale şi împlineşte primul semn al revelaţiei, trezind credinţa discipolilor (vezi Ioan 2, 1-12).

În acelaşi joc de lumină şi umbră, de revelaţie şi mister, se aşează cele două fericiri la care se referă Luca: cea îndreptată către Maica lui Cristos din partea unei femei din mulţime, şi cea adresată de Isus „către cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11, 28).

Sfârşitul acestui pelerinaj pământesc în credinţă îl reprezintă Golgota, moment în care Maria trăieşte înlăuntrul ei misterul pascal al Fiului: moare într-un anumit sens ca mamă, în moartea Fiului şi se deschide „învierii”, cu o nouă maternitate în viaţa Bisericii (vezi Ioan 19, 25-27). Acolo, pe Calvar, Maria trece prin noaptea credinţei, asemenea celei a lui Avraam pe Muntele Moria, iar după iluminarea de la Rusalii îşi continuă pelerinajul în credinţă până la înălţarea ei la cer, când Fiul o primeşte în fericirea veşnică.

„Sfânta Fecioară Maria continuă să călăuzească poporul lui Dumnezeu. Pelerinajul ei excepţional în credinţă reprezintă un punct constant de referinţă pentru Biserică, pentru indivizi şi pentru comunităţi, pentru popoare şi naţiuni şi, într-un anumit sens, pentru omenirea întreagă (Redemptoris Mater, 6). Ea este steaua mileniului al treilea, aşa cum ea a fost la începuturile erei creştine aurora care l-a precedat pe Isus la orizonturile istoriei. Maria, într-adevăr, s-a născut din punct de vedere cronologic înaintea lui Cristos, l-a născut şi l-a introdus în evenimentele istoriei umane.

Ei ne adresăm pentru a continua să ne călăuzească spre Cristos şi spre Tatăl, în această noapte întunecată a răului, în momentele de îndoială, de criză, tăcere şi suferinţă. Ei îi înălţăm acel cânt pe care Biserica din Răsărit îl iubeşte mai mult decât pe oricare altul, acel Imn al Acatistului, care în 24 de strofe exaltă în mod liric figura sa. În cea de a cincea strofă, dedicată vizitei la Elisabeta, cântul exclamă:

Bucură-te, viţa Mlădiţei celei neveştejite.

Bucură-te, aducătoarea rodului cel fără de moarte.

Bucură-te, tu care ai crescut pe Creatorul iubitor de oameni.

Bucură-te, tu care ai născut pe Săditorul vieţii noastre.

Bucură-te, brazdă în care a încolţit belşugul îndurărilor.

Bucură-te, masă care porţi prisos de milostivire.

Bucură-te, tu care înfloreşti livada desfătării.

Bucură-te, tu care pregăteşti adăpostire sufletelor.

Bucură-te, tămâia bineprimită a rugăciunii.

Bucură-te, tu care dobândeşti iertare lumii întregi.

Bucură-te, bunăvoinţa lui Dumnezeu către cei muritori.

Bucură-te, îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu.

Bucură-te, Mireasă pururea Fecioară!

Vizita la Elisabeta se încheie prin imnul Magnificat, un imn care traversează ca o melodie de neuitat toate veacurile creştine: un imn care uneşte inimile discipolilor lui Cristos, dincolo de diviziunile istorice pe care suntem îndemnaţi să le depăşim printr-o comuniune deplină. În acest climat ecumenic este minunat să reamintim că Martin Luther a scris în anul 1521 despre acest „cântec sfânt al binecuvântatei Mame a lui Dumnezeu” – după cum s-a exprimat el – un comentariu celebru. În acesta el afirmă că acest imn „ar trebui să fie bine învăţat şi ţinut minte de către toţi”, pentru că „în Magnificat Maria ne învaţă cum trebuie să-L iubim şi să-L lăudăm pe Dumnezeu. Ea doreşte ca acest imn să fie cel mai mare exemplu al harului lui Dumnezeu, pentru a-i încuraja” (Martin Lutero, Scritti religiosi, a cura di V. Vinay, Torino, 1967, pp. 431-512).

Maria celebrează întâietatea lui Dumnezeu şi a harului Său, care-i alege pe cei din urmă şi pe cei dispreţuiţi, pe „cei săraci ai Domnului”, despre care vorbeşte Vechiul Testament, schimbându-le soarta şi făcându-i protagonişti ai istoriei mântuirii.

De când Dumnezeu a privit spre ea cu iubire, Maria a devenit semnul speranţei pentru mulţimea celor săraci, a celor de pe urmă aici pe pământ, dar care vor deveni primii în Împărăţia lui Dumnezeu. Ea imită în mod fidel alegerea lui Cristos, Fiul său, care le repetă tuturor celor dezmoşteniţi ai istoriei: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Biserica o urmează pe Maria şi pe Domnul Isus, care umblă pe căile întortocheate ale istoriei, pentru a încuraja, promova şi valoriza imensa procesiune a femeilor şi bărbaţilor săraci şi înfometaţi, umiliţi şi ofensaţi (vezi Luca 1, 52-53). Smerita Fecioară din Nazaret, după cum arată Sfântul Ambrozie, nu este „Dumnezeul din templu, ci templul lui Dumnezeu” ( De Spiritu Sancto, III, 11, 80). Astfel, ea îi călăuzeşte pe toţi cei care aleargă la ea, pentru întâlnirea cu Dumnezeu – Treime: Tată, Fiu şi Spirit Sfânt.