Toată făptura să-L laude pe Domnul

„Binecuvântaţi pe Domnul, făpturi ale Domnului! (Daniel 3, 57). O respiraţie cosmică pătrunde această cântare luată din cartea lui Daniel, pe care Liturghia orelor o propune pentru laudele de duminică, din prima şi a treia săptămână. Într-adevăr, această minunată litanie de rugăciune este foarte potrivită pentru Dies Domini, Ziua Domnului, ea permiţându-ne să contemplăm în Cristos Înviat împlinirea planului lui Dumnezeu pentru univers şi pentru istorie. Cu adevărat, în El, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul istoriei (vezi Apocalipsa 22,13), capătă un înţeles desăvârşit creaţia însăşi, pentru că, aşa cum ne reaminteşte Ioan în prologul Evangheliei sale, „toate lucrurile au fost făcute prin El” (Ioan 1,3). Istoria mântuirii culminează cu învierea lui Cristos, deschizând evenimentele umane faţă de darul Spiritului şi faţă de adopţia filială, în aşteptarea revenirii Mirelui divin, care va încredinţa lumea lui Dumnezeu-Tatăl (vezi 1 Corinteni15, 24).

În acest fragment de litanie, sunt chemate pentru o trecere în revistă toate lucrurile. Privirea ni se înalţă spre soare, spre lună, spre stele; ea coboară apoi spre întinderea apelor, se ridică din nou spre munţi, zăboveşte asupra feluritelor fenomene atmosferice; trece de la cald la frig, de la lumină la întuneric; se îndreaptă spre lumea minerală şi cea vegetală, poposeşte asupra feluritelor specii de animale. Chemarea devine apoi universală: sunt chemaţi îngerii lui Dumnezeu, sunt adunaţi pe toţi „fiii omului”, dar în mod deosebit este implicat Israel, poporul lui Dumnezeu, preoţii săi, drepţii săi. Acesta este un cor imens, o simfonie în care diferitele voci îşi înalţă cântul lor către Dumnezeu, Creator al universului şi Domn al istoriei. Recitat în lumina revelaţiei creştine, el se îndreaptă către Dumnezeul-Treime, aşa după cum ne invită să o facem liturgia, adăugând cântării o formulă trinitară: „Să-l binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul în Spiritul Sfânt”.

În cântare, într-un anumit sens, se reflectă sufletul religios universal, care percepe în lume urmele lui Dumnezeu, şi se înalţă în contemplarea Creatorului. Totuşi, în contextul Cărţii lui Daniel, acest imn este prezentat ca o mulţumire înălţată de către cei trei tineri israeliţi, Anania, Azaria şi Misael, condamnaţi să moară arşi de vii într-un cuptor, pentru că au refuzat să adore statuia de aur a lui Nabucodonosor, dar care au rămas, prin minune, neatinşi de flăcări. Pe fondul acestui eveniment, se găseşte acel eveniment special al istoriei mântuirii, în care Dumnezeu alege pe Israel ca popor al Său şi încheie un legământ cu el. Tocmai acestui legământ, cei trei tineri vor să îi rămână fideli, cu preţul de a merge spre martiriu, într-un cuptor în flăcări. Fidelitatea lor întâlneşte fidelitatea lui Dumnezeu, care trimite un înger să îndepărteze flăcările de la ei (Daniel 3,49).

În acest fel, cântarea se încadrează în categoria cântecelor de laudă după îndepărtarea unui pericol, prezente în Vechiul Testament. Printre acestea se află şi faimosul cântec de victorie, din capitolul 15 al cărţii Exodului, în care vechii evrei îşi exprimă mulţumirea lor faţă de Dumnezeu pentru acea noapte în care ei ar fi fost inevitabil înfrânţi de către armata faraonului, dacă Domnul nu ar fi deschis pentru ei o cale prin apele Mării Roşii, aruncând în mare toată această armată (cf. Exod 15,1).

Nu întâmplător în fiecare an, în timpul Veghei solemne de Paşti, liturghia ne propune să repetăm imnul cântat de către israeliţi în Exod. Acea cale deschisă anunţă în mod profetic pentru ei noua cale pe care Cristos Înviat a inaugurat-o pentru omenire în noaptea sfântă a învierii Sale din morţi. Trecerea noastră simbolică prin apele baptismale ne permite să retrăim o experienţă asemănătoare trecerii de la moarte la viaţă, datorită victoriei asupra morţii, aduse de Isus în folosul nostru al tuturor.

Repetând în Liturghia de duminică a laudelor cântarea celor trei tineri israeliţi, noi, discipolii lui Cristos, vrem să ne exprimăm la rândul nostru mulţumirea pentru marile lucrări înfăptuite de Dumnezeu, atât în creaţie, cât mai ales în misterul pascal.

Într-adevăr, creştinul observă o relaţie între eliberarea celor trei tineri, menţionată în cântare, şi învierea lui Isus. Faptele Apostolilor văd în aceasta din urmă un răspuns la rugăciunea credinciosului care, ca şi Psalmistul, cântă cu încredere: „… căci Tu nu vei părăsi sufletul meu în lăcaşul morţii, nici nu vei lăsa ca sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele Apostolilor 2,27; Psalm 15,10).

În tradiţie se face o legătură strânsă între această cântare şi Înviere. Există mărturii foarte vechi despre prezenţa acestui imn în rugăciunile din Ziua Domnului, Paştele săptămânale ale creştinilor. Catacombele romane păstrează vestigii iconografice în care cei trei tineri sunt înfăţişaţi rugându-se, nevătămaţi de flăcări, dând astfel mărturie despre eficacitatea rugăciunii şi siguranţa intervenţiei Domnului.

„Binecuvântat să fii Tu, Doamne, în firmamentul ceresc, cântat să fii şi preamărit în veci” (Daniel 3,56). Cântând acest imn duminică dimineaţa, creştinul se simte recunoscător nu numai pentru darul creaţiei, ci şi, de asemenea, pentru faptul că el este obiectul grijii părinteşti a lui Dumnezeu, care l-a ridicat, prin Cristos, la demnitatea de fiu.

O grijă părintească ce ne face să privim creaţia însăşi cu ochi noi, şi să ne bucurăm de frumuseţea ei, în care putem contempla iubirea lui Dumnezeu. Cu astfel de sentimente Sfântul Francisc din Assisi a contemplat creaţia şi şi-a înălţat lauda sa către Dumnezeu, izvorul ultim al oricărei frumuseţi. Ne putem imagina, în mod spontan, că înălţimile acestui text biblic au avut un ecou în sufletul său, atunci când în San Damiano, după ce a trecut prin culmea suferinţelor sale trupeşti şi spirituale, el a compus „Cântecul fratelui soare” (vezi Fonti Francescane, 263).