13.06.2001, Vatican (ZENIT) - l>
Unii cercetători biblicişti consideră Psalmul 28, a cărui recitare tocmai am ascultat-o, ca pe unul dintre textele cele mai vechi ale Psaltirii. Imaginea care îl susţine în dezvoltarea sa poetică şi de rugăciune este una intensă: ne aflăm, într-adevăr, în faţa etapelor succesive ale unei furtuni năpraznice. Aceasta este rostită în originalul ebraic printr-o vocabulă, qol, care în termeni contemporani înseamnă „glas” sau „tunet”. Din acest motiv unii comentatori au întitulat textul nostru ca „Psalmul celor şapte tunete”, după numărul de câte ori această vocabulă răsună în el. Într-adevăr, se poate spune că Psalmistul a conceput „tunetul” ca pe un simbol al vocii divine care, prin misterul său transcendent şi inaccesibil, irupe în realitatea creată până la a o răvăşi şi umple de înfricoşare, dar în semnificaţia sa intimă este un cuvânt de pace şi armonie. Gândul ne duce la capitolul 12 al celei de a patra Evanghelii, unde vocea din cer care îi răspunde lui Isus este percepută de mulţime ca un tunet (Ioan, 12, 28-29).
Propunându-ne Psalmul 28 ca rugăciune de laudă, Liturghia Orelor ne invită să ne asumăm o atitudine de adoraţie profundă şi plină de credinţă faţă de Maiestatea divină.
Două sunt momentele şi locurile spre care cântăreţul biblic ne conduce. La mijloc (vv. 3-9) se află reprezentarea furtunii care se dezlănţuie, plecând de la „nemărginirea apelor” Mediteranei. Apele mării, în ochii omului Bibliei, întruchipează haosul, care tinde să strice frumuseţea şi splendoarea creaţiei, încercând să o disipe, să o distrugă, să o nimicească. Avem, astfel, în observarea furtunii dezlănţuite, descoperirea puterii imense a lui Dumnezeu. Cel care se roagă vede uraganul năpustindu-se spre miazănoapte şi abătându-se apoi asupra uscatului. Cedrii cei mai înalţi din munţii Libanului şi din muntele Sirionului, numit altădată Hermon, sunt loviţi de fulgere şi par să sară sub tunete ca nişte animale înfricoşate. Bubuiturile se apropie, traversând toată Ţara Sfântă până la sud, înspre stepele deşertice din Kadeş.
După acest cadru de tensiune şi agitaţie frenetică suntem învitaţi să contemplăm, prin contrast, o altă scenă care este descrisă la începutul şi la sfârşitul Psalmului (vv. 1-2 şi 9b-11). Spaimei este înlocuită acum de premărirea plină de adoraţie a lui Dumnezeu, în templul din Sion.
Este ca un canal de comunicaţie care uneşte sanctuarul din Ierusalim cu sanctuarul ceresc: în amândouă aceste spaţii sacre este pace şi se înalţă un imn de laudă pentru gloria divină. Vacarmul asurzitor al tunetelor face loc armoniei cântării liturgice, înfricoşării i se substituie siguranţa protecţiei divine. Dumnezeu ne apare acum ca „aşezat deasupra furtunii”, ca „împărat veşnic” (v. 10), adică Domnul şi Suveranul suprem al întregii creaţii.
În faţa acestor două tablouri contrastante, cel care se roagă este invitat să trăiască o dublă experienţă. Înainte de toate, el trebuie să descopere că misterul lui Dumnezeu, exprimat prin simbolul furtunii, nu poate fi cuprins şi stăpânit de către om. Aşa cum cântă profetul Isaia, Domnul, asemenea unui fulger sau unei furtuni, intră în istorie semănând panică în confruntarea cu cei răi şi cu opresorii. Sub intervenţia judecăţii Sale, vrăjmaşii plini de mândrie sunt spulberaţi ca nişte copaci loviţi de un uragan sau ca nişte cedri prefăcuţi în ţăndări de către trăznetele divine (Isaia 14, 7-8).
În această lumină este evidenţiat ceea ce un gânditor modern (Rudolph Otto) a calificat ca tremendum (grozăvia) lui Dumnezeu, adică transcendenţa sa inefabilă şi prezenţa sa de judecător drept în istoria omenirii. Aceasta în zadar se amăgeşte în iluzia împotrivirii faţă de puterea Sa suverană. Şi Maria va exalta în imnul Magnificat acest aspect al acţiunii lui Dumnezeu: „Făcut-a faptă tare cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor; iar pe cei puternici i-a coborît de pe tronurile lor” ( Luca 1,51-52a).
Psalmul ne prezintă, totuşi, un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, acela care se descoperă în intimitatea rugăciunii şi în celebrarea Liturghiei. Este vorba, potrivit gânditorului menţionat, de fascinosum (aspectul fascinant) al lui Dumnezeu, adică de fascinaţia care emană din harul Său, de misterul iubirii care se revarsă asupra credinciosului, de siguranţa senină a binecuvântării rezervate celui drept. Chiar şi în faţa haosului provocat de rău, a furtunilor istoriei şi a mâniei însăşi a dreptăţii divine, cel care se roagă se simte în pace, acoperit de mantia protectoare pe care Providenţa o oferă celui care îl laudă pe Dumnezeu şi merge pe căile Sale. Prin rugăciune aflăm că adevărata dorinţă a lui Dumnezeu este să dăruiască pacea.
În templu este vindecată neliniştea noastră şi nimicită groaza noastră; noi participăm la Liturghia cerească împreună cu toţi „fiii lui Dumnezeu”, îngerii şi sfinţii. Iar în furtună, asemenea potopului care distruge răutatea umană, se arcuieşte atunci curcubeul binecuvântării divine, care reaminteşte „legământul veşnic dintre Dumnezeu şi orice vieţuitoare care trăieşte pe pământ” (Geneza 9,16).
Acesta este, mai presus de toate, mesajul care reiese din re-citirea „creştină” a Psalmului. Dacă cele şapte „tunete” din Psalmul nostru reprezintă vocea lui Dumnezeu în cosmos, expresia cea mai înaltă a acestei voci este cea cu care Tatăl, în teofania de la Botezul lui Isus, a descoperit identitatea Acestuia cea mai profundă, de „Fiu preaiubit” (Marcu 1,11 şi paragraful). Sfântul Vasile scrie: „Poate mai mistic, `glasul Domnului peste ape` a răsunat atunci când a venit un glas din înalt la botezul lui Isus, şi a spus: Acesta este Fiul Meu iubit. Atunci, într-adevăr, Domnul a plutit peste ape nemărginite, sfinţindu-le prin botez. Dumnezeul măririi glăsuieşte din înălţimi cu glasul puternic al mărturiei Sale… Prin tunet mai putem înţelege acea schimbare care, după botez, se împlineşte prin `glasul` puternic al Evangheliei”. (Predici despre Psalmi: PG 30, 359).
