Psalmul 23: Domnul intră în templul Său

Străvechiul cânt al Poporului lui Dumnezeu, pe care l-am ascultat mai înainte, a răsunat sub bolţile templului din Ierusalim. Pentru a putea înţelege cu claritate tema acestui imn, este necesar să avem prezente în minte trei dintre presupoziţiile sale fundamentale. Prima se referă la adevărul creaţiei: Dumnezeu a creat lumea şi este Domnul ei. A doua priveşte judecata la care sunt supuse creaturile sale: noi trebuie să ne prezentăm în faţa Lui şi să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut. A treia o constituie misterul venirii lui Dumnezeu: El intră în cosmos şi în istorie şi vrea să poată intra după voia Sa, pentru a stabili cu oamenii o relaţie de comuniune profundă. Astfel a scris un comentator modern: „Acestea sunt cele trei forme elementare ale experimentării lui Dumnezeu şi ale raportului cu Dumnezeu; noi trăim prin lucrarea lui Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu şi putem trăi cu Dumnezeu” (Gerhard Ebeling, Sui Salmi, Brescia 1973, pag. 97).

La aceste trei presupoziţii le corespund cele trei părţi ale Psalmului 23, pe care vom încerca acum să-l aprofundăm, considerându-le ca pe cele trei panouri ale unui triptic poetic şi de rugăciune. Prima este o scurtă aclamaţie a Creatorului, căruia îi aparţin pământul şi locuitorii săi (versetele 1-2). Ea este o profesiune de credinţă în Domnul universului şi al istoriei. Creaţia, după vechea viziune a lumii, este concepută ca o operă arhitectonică: Dumnezeu aşează temeliile pământului pe mare, simbol al apelor haotice şi distructive, semn al limitelor creaturilor, condiţionate de neant şi de rău. Realitatea creată este suspendată deasupra acestui hău, şi ceea ce o păstrează în fiinţă şi viaţă este lucrarea creatoare şi providenţială a lui Dumnezeu.

Din orizontul cosmic, perspectiva psalmistului se restrânge la microcosmosul Sionului, „muntele Domnului”. Iată-ne în al doilea cadru al Psalmului (versetele 3-6). Ne aflăm acum în faţa Templului din Ierusalim. Procesiunea credincioşilor se adresează păzitorilor porţii sfinte cerând intrare în templu: „cine va putea urca dumnezeiescul munte, şi cine va rămâne în locul acela sfânt?”. Preoţii – ca şi în cazul altor texte biblice denumite de învăţaţi „liturgii de intrare” (vezi Psalmul 14, Isaia 33,14-16, Miheia 6,6-8) – răspund prin înşirarea condiţiilor pentru a putea intra în comuniune cu Domnul în cult. Nu este vorba de simple norme rituale şi exterioare care trebuie respectate, ci de angajamente morale şi existenţiale care trebuie practicate. Este vorba de un fel de examen de conştiinţă sau act penitenţial care precede celebrarea liturgică.

Preotul pune înainte trei cerinţe. Înainte de toate, este necesar să ai „mâini nevinovate şi o inimă curată”. „Mâinile” şi „inima” evocă acţiunea şi intenţia, adică, întreaga fiinţă a omului, care trebuie să fie orientată în mod radical înspre Dumnezeu şi legea Sa. A doua cerinţă este „de a nu spune minciuni”, care, în limbaj biblic, nu se referă numai la sinceritate ci şi la lupta împotriva idolatriei, pentru că idolii sunt zei falşi, adică, „minciuni”. Astfel, puritatea religiei şi a cultului, prima poruncă din Decalog, este confirmată. În final, a treia condiţie, se referă la relaţiile cu aproapele: „să nu juri strâmb”. Cuvântul, după cum se ştie, într-o civilizaţie orală cum era cea a Israelului antic, nu poate fi un instrument de înşelăciune, ci, dimpotrivă, un simbol al raporturilor sociale bazate pe dreptate şi corectitudine.

Ajungem, astfel, la al treilea cadru, care descrie în mod indirect intrarea solemnă a credincioşilor în templu pentru a-L întâlni pe Dumnezeu (versetele 7-10). Printr-un sugestiv joc de chemări, întrebări şi răspunsuri, Dumnezeu se dezvăluie pe Sine Însuşi în mod progresiv prin trei dintre titlurile sale solemne: „Domnul slavei, Domnul cel atotputernic şi Domnul oştirilor”. Porţile Templului din Sion sunt personificate şi invitate să-şi înalţe pragurile pentru a-L întâmpina pe Domnul care îşi ia în stăpânire casa.

Scena triumfală, descrisă în Psalm, în acest al treilea cadru poetic, a fost folosită de Liturghia creştină din Răsărit şi Apus, pentru a reaminti atât coborârea victorioasă a lui Cristos în Iad, despre care vorbeşte Epistola întâi a lui Petru (vezi 3,19), cât şi înălţarea glorioasă a Domnului înviat la ceruri (vezi Faptele Apostolilor 1,9-10). Acelaşi Psalm mai este cântat de două coruri alternante în Liturghia bizantină din noaptea de Paşti, aşa cum se făcea şi în Liturghia romană, la capătul unei procesiuni cu ramuri, în a doua duminică din Postul Mare. Liturghia solemnă de la deschiderea Porţii Sfinte din timpul inaugurării Anului Jubiliar ne-a permis să retrăim cu o emoţie interioară intensă aceleaşi sentimente pe care le trăia Psalmistul atunci când trecea pragul Templului antic din Sion.

Ultimul titlu, „Domnul oştirilor”, nu are – aşa cum ar putea părea la prima vedere – un caracter războinic, chiar dacă nu exclude o referire la oştirile Israelului. El cere, dimpotrivă, o valoare cosmică: Domnul, care este pe cale să vină pentru a întâlni omenirea în interiorul spaţiului restrâns al sanctuarului din Sion, este Creatorul care are ca oştiri toate stelele cerului, adică toate creaturile din univers care îi sunt supuse. Se poate citi în cartea profetului Baruh: „stelele strălucesc la locurile lor şi se veselesc: chematu-le-a, şi ele au răspuns: Iată-ne!” (Baruh 3,34-35). Dumnezeu cel nemărginit, atotputernic şi veşnic se adaptează la făptura umană, i se alătură pentru a o întâlni şi intra în comuniune cu ea. Iar Liturghia este expresia acestei întâlniri în credinţă, dialog şi iubire.