Viaţă grea în stepele Kazahstanului
23.09.2001, Astana (ZENIT) - În timp ce Papa Ioan Paul al II-ea se ruga sâmbătă seara la monumentul victimelor regimului totalitar, Vazlaw Poplawsky spunea cu voce joasă: „roagă-te şi pentru mine şi pentru familia mea”.
Poplawsky, de 62 de ani, şi-a petrecut 22 de ani în lagărele de muncă forţată. El este o amintire vie a dramei prin care a trecut Kazahstanul în secolul XX. Fiu al unor ucrainieini deportaţi, el s-a născut în stepele Kazahstanului, la 80 de kilometri de capitala de astăzi a ţării, Astana.
Familia lui Poplawsky a sosit aici în 1936, odată cu implementarea de către Iosif Stalin a colectivizării, forţând sute de mii de oameni să îşi părăsească locurile natale pentru a se stabili în stepe, în fermele colective sau colhozuri, alături de populaţia locală, care a trebuit să renunţe la tradiţia nomandă şi să treacă la lucru în lagăre.
Kazahstanul a fost un loc de deportare încă din vremea ţarilor. Epoca Stalin a menţinut neagra tradiţie, deportând 800.000 de germani de pe Volga, 600.000 de ucrainieni şi 100.000 de polonezi, precum şi mii de dizidenţi politici. Chiar şi Alexander Solzhenitsyn şi-a petrecut mai mulţi ani în lagărul de la Jhezgasgan, experienţă materializată în faimoasa sa roman: „O zi din viaţa lui Ivan Denisovich”.
Vazlaw Poplawsky, care s-a născut la trei ani după ce părinţii au ajuns în Kazahstan, tremură încă atunci când se gândeşte la copilăria sa. „Am fost crescut într-o colibă făcută din pământ şi iarbă”, a spus el. „Trebuia să merge zeci de kilometri pentru a găsi lemne. Nu era nimic de mâncare, iar o bucată de pâine maronie era un lux pe care noi copii o ascundeam ca pe o avere”.
Educat în spiritul credinţei de mama sa, de origine poloneză, Poplawsky îşi aminteşte că în coliba lor se afla o icoană a Madonei Negre de la Czestochowa. „Nu erau preoţi, iar întrunirile religioase nu erau permise”, îşi aminteşte el. „Doar înmormântări se putea ţine, unde oamenii se adunau să se roage rozarul. Ţinând cont că aproape zilnic murea cineva, se poate spune că ne rugam mult.”
„Am început să trăiesc cu adevărat din 1961, la 22 de ani, când am ajuns la oraş”, continuă Poplawsky, „mai întâi la Tselinograd, acum Astana, şi mai apoi la Karaganda, unde m-am întâlnit cu pr. Wladislaw Bukowinski, un preot polonez, care, deşi fusese eliberat din lagărele de concentrare, s-a hotărât să rămână în Kazahstan”.
„El lucrase în mină şi toată lumea îl iubea pentru generozitatea sa. Ne-am întâlnit frecvent, şi atunci când vorbea despre Dumnezeu puteam să stau să îl ascult ore întregi.” Acum şase ani, la 56 de ani, Poplawsky s-a hotărât să devină preot. Acum el este paroh al bisericii Sf. Iosif din Karaganda. „Acesta este un oraş de tristă amintire, centrul spiritual al catolicilor”, a spus în încheiere acest fiu al stepelor.
