Fiul povesteşte cum părinţii săi s-au ridicat unul pe altul la sfinţenie

21.10.2001, Vatican (ZENIT) - Astăzi, pentru prima oară, trei copii au fost de faţă la beatificarea părinţilor lor. Cesare Beltrame Quattrocchi, de 92 de ani, care şi-a luat numele de Paolino când a îmbrăţişat viaţa călugărească, este unul dintre ei. În continuare el îşi aminteşte de părinţii săi, Luigi (1880-1951) şi Maria (1884-1965).

* * *

Deşi nu îmi imaginam că vor fi vreodată proclamaţi Sfinţi de către Biserică, pot spune cu sinceritate că am perceput întotdeauna extraordinara spiritualitate a părinţilor mei. În casa noastră a fost întotdeauna o atmosferă supranaturală, senină şi fericită, dar nu excesiv de pioasă. Indiferent de problemele cu care se confruntau, ei le rezolvau întotdeauna apelând „la ceruri”.

Între tatăl meu şi mama mea exista un fel de competiţie în creşterea în spiritualitate. Ea a început cu un avantaj, având deja experienţa unei credinţe intense, în timp ce el era cu siguranţă un om bun, drept şi onest, dar nu foarte practicant. Prin viaţa de căsătorie, cu ajutorul decisiv al îndrumătorului său spiritual, a început şi el să se înalţe, amândoi atingând nivele superioare de spiritualitate.

Să dau un exemplu: mama ne-a relatat că, atunci când au început să meargă zilnic la Liturghie, tata îi spunea „bună dimineaţa” când ieşeau din biserică, ca şi cum ziua începea abia atunci. Intensitatea iubirii lor este dovedită şi de multitudinea de scrisori pe care şi le-au scris unul altuia, scrisori pe care am reuşit să le găsim şi să le ordonăm.

De exemplu, când tatăl meu mergea în călătorie în Sicilia, imediat ce ajungea în Napoli el îi trimitea soţiei un mesaj în care îi spunea cât de mult îi lipsea. Această iubire a fost transmisă atât în interiorul familiei – în timpul primilor lor ani de căsătorie părinţii amândurora locuiau în apartamentul nostru, ca şi bunicii ei – cât şi în exteriorul ei, prin primirea prietenilor având diferite concepţii, şi prin ajutarea oricui se afla în nevoie.

Educaţia, care a condus la consacrarea a trei dintre noi, a fost pâinea noastră zilnică. Încă mai am „Imitaţia lui Cristos” pe care mama mi-a dat-o când aveam 10 ani. Dedicaţia de pe carte încă mă impresionează: „Aminteşte-ţi că Cristos trebuie urmat, dacă trebuie, până la moarte”.