O profesoară poloneză a fost vindecată de cancer prin mijlocirea lui Padre Pio

16.06.2002, Vatican (ZENIT) - Când Papa Ioan Paul al II-lea era Arhiepiscopul Karol Wojtyla de Cracovia, i-a trimis o scrisoare lui Padre Pio da Pietrelcina cerându-i să se roage pentru Wanda Poltawska, o prietenă profesoară la Universitatea din Cracovia, care era grav bolnavă de cancer la gât.

În acest interviu pentru agenţia Fides a Vaticanului, Poltawska, care în prezent este profesoară de medicină pastorală la Academia Pontificală din Cracovia, vorbeşte despre vindecarea ei miraculoasă.

– Ce v-a impresionat cel mai mult în legătură persoana şi vocaţia lui Padre Pio?
– Înainte de toate, vizibilitatea vieţii sale spirituale. Prin întreaga sa fiinţă, Padre Pio arăta că adevăratul nivel, dimensiunea autentică spre care trebuie să năzuim este viaţa spirituală: a trăi în comuniune spirituală cu Domnul Isus, primind chiar viaţa Sa.

În general, oamenii tind să uite faptul că dimensiunea reală a vieţii umane este viaţa eternă, deoarece am fost creaţi de Dumnezeu după asemănarea Sa, şi Dumnezeu este etern.

Asemenea tuturor sfinţilor, Padre Pio ne arată că viaţa nu se încheie cu moartea. Dimpotrivă, după moarte începe adevărata viaţă, adevărată pentru că este în totalitate cufundată în Dumnezeu. Limbajul oamenilor care nu cred în Dumnezeu este limitat, sărăcit – dimensiunile vieţii sunt doar cea psihologică, sociologică, fiziologică.

Padre Pio vorbeşte despre adevărata dimensiune a persoanei umane, deoarece ne vorbeşte despre Dumnezeu. Da, Dumnezeu există şi Padre Pio mărturiseşte acest lucru.

– Relataţi-ne ce s-a întâmplat după ce aţi fost vindecată prin mijlocirea lui Padre Pio. După miracol aţi mers la San Giovanni Rotondo. Care au fost sentimentele dumneavoastră când v-aţi întâlnit cu Padre Pio?
– Desigur, nu îmi este uşor să vorbesc despre tot ce era în inima mea. Boala mea, vindecarea mea inexplicabilă, care la început am crezut că s-a datorat unui diagnostic greşit, şi apoi înţelegerea treptată, în special după ce l-am întâlnit pe Padre Pio, a faptului că această vindecare a fost un dar de la Dumnezeu, obţinut pentru mine de Padre Pio.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult, în mai 1967, când am mers pentru prima oară la San Giovanni Rotondo, a fost privirea lui Padre Pio atunci când celebra Liturghia, ochii şi cuvintele lui pline de credinţă. Nu ştiam nimic despre el, şi totuşi, după ce l-am întâlnit atunci prima oară nu l-am uitat niciodată.

După Liturghie, ca de obicei, Padre Pio mergea prin mijlocul oamenilor. Când a ajuns la mine nu a spus nimic, şi-a pus doar mâna pe capul meu într-un mod părintesc. Când a făcut acest lucru, celelalte femei din jur se întrebau cine sunt. Păreau surprinse că Padre Pio s-a oprit chiar în faţa mea. Înţelegeam puţin din ceea ce spuneau şi tot ceea ce am putut răspunde a fost : „Sunt din Polonia”.

Acel moment în care Padre Pio s-a uitat la mine fără a spune nimic va rămâne pentru totdeauna imprimat în minea mea. Nu este uşor să mă gândesc la mine ca la o persoană care a beneficiat de un miracol.

– Ce v-a impresionat cel mai mult la Padre Pio?
– După cum am spus, felul lui de a-i privi pe oameni şi felul în care celebra Liturghia. El trăia misterul în timp ce îl celebra; era evident că Padre Pio trăia un mister real, o suferinţă reală. Nu am văzut niciodată ceva asemănător. Ar putea orice alt preot să celebreze Liturghia în acelaşi fel ca Padre Pio?

Tăcerea lui – plină de devoţiune şi iubire faţă de Dumnezeu. Toţi cei prezenţi erau tăcuţi pentru că erau deosebit de impresionaţi de felul în care rostea cuvintele din Sfânta Liturghie. Pe atunci Padre Pio trăia mari suferinţe fizice, abia putea umbla; el urma să moară un an mai târziu.

– Îl cunoaşteţi pe Papa Ioan Paul al II-lea de ani de zile, de când era Arhiepiscop de Cracovia. În opinia dumneavoastră, ce au în comun Padre Pio şi Papa Ioan Paul al II-lea?
– Profunzimea credinţei lor. Şi Sfântul Părinte trăieşte la nivel spiritual, întotdeauna în contact cu Dumnezeu, sigur că El există, este aici, este prezent, ştie totul şi este Domnul tuturor.

Această profunzime a credinţei lor crează o impresie profundă. Ei trăiesc o credinţă puternică, fermă; prin ea, ei sunt convinşi că pentru Dumnezeu totul este posibil. Cu credinţă statornică în Domnul Isus totul este posibil; de acest lucru ei sunt siguri.

– Ce va însemna să vă aflaţi în Piaţa San Pietro pentru canonizarea lui Padre Pio în timpul Liturghiei celebrate de Papa Ioan Paul al II-lea?
– Văd acest lucru ca linia de sosire a unui drum lung, drumul recunoaşterii sfinţeniei lui Padre Pio.

Chiar şi înainte ca Sfântul Părinte să devină Papă, el era sigur că Padre Pio este un sfânt. Cu această atitudine a mers la Padre Pio şi s-a şi spovedit la el. Aş spune că pentru Sfântul Părinte canonizarea este o concluzie firească. El va pune sigiliul pe un drum care a început cu mult timp în urmă şi pe care Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor l-a examinat foarte atent în fiecare detaliu, sub fiecare aspect.

Papa a lăsat totul să urmeze cursul natural, s-a trecut prin fiecare etapă, a fost îndeplinită fiecare sarcină, dar în inima lui, cu siguranţă, a fost întotdeauna convins că acest om a fost deosebit de iubit de Cristos, cu viaţa sa plină de suferinţe.

Cred că Sfântul Părinte s-a rugat mult timp pentru această canonizare. De ani de zile el a fost sigur că Padre Pio a atins un grad înalt de sfinţenie, şi şi eu am fost sigură.

– Puteţi să ne spuneţi ceva despre „cateheza” privind suferinţa oferită de Papa Ioan Paul al II-lea, care dă mărturie prin propria sa viaţă?
– Nu pot decât să repet ceea ce spune însuşi Sfântul Părinte: suferinţa este unul dintre cele mai mari mistere ale lui Dumnezeu. Ea nu poate fi înţeleasă; ea poate doar să fie acceptată. Acesta este în primul rând un mister şi noi catolicii nu trebuie să protestăm în faţa suferinţei celor nevinovaţi. Nu trebuie să întrebăm de ce; trebuie să o oferim lui Dumnezeu, aşa cum face Sfântul Părinte, unind această suferinţă cu aceea a Domnului nostru Isus, pentru mântuirea lumii.

Nu acest lucru ne învaţă şi Padre Pio? Totul este în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel care ţine viaţa Papei în mâinile Sale, şi Sfântul Părinte are deplină încredere în El, lasă totul în grija Lui, aşteaptă totul de la El. Întotdeauna a fost aşa şi va fi aşa până la sfârşit.