Dumnezeu ne este aproape în ceasul încercării

19.02.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Audienţei Generale din această dimineaţă, Sfântul Părinte a întâlnit grupuri de credincioşi şi pelerini veniţi din Italia şi din întreaga lume, iar în cateheza tradiţională a reflectat asupra unui fragment din Cartea lui Daniel. Este vorba de `Cântarea celor trei tineri` condamnaţi la moarte de regele Nabucodonosor, şi aruncaţi într-un cuptor aprins, dar salvaţi în mod miraculos de Dumnezeul la care cei trei nu au acceptat să renunţe.

Cateheza de astăzi continuă şirul de reflecţii pe marginea Psalmilor şi a Cânturilor propuse în rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, astăzi fiind ales textul din duminica a 3-a (Daniel 3,52-56).

1. „Acei trei, într-un singur glas, au lăudat, au slăvit şi au binecuvântat pe Dumnezeu în cuptor” (Daniel 3,51). Această frază introduce cunoscutul Cânt din care am ascultat acum fragmentul său fundamental. El se află în Cartea lui Daniel, în partea ajunsă până la noi în limba greacă, şi este intonat de mărturisitori curajoşi ai credinţei, care nu au vrut să se plece pentru a adora statuia regelui şi au preferat să înfrunte o moarte tragică, martiriul în cuptorul de foc.

   Sunt trei tineri evrei, situaţi de autorul sacru în contextul istoric al domniei lui Nabucodonosor, suveranul înspăimântător babilonian care a nimicit cetatea sfântă a Ierusalimului în 586 î.C. şi i-a deportat pe izraelieni „de-a lungul râurilor din Babilon” (cfr. Psalm 136). Deşi se aflau în cel mai mare pericol, atunci când flăcările le atingeau deja trupurile, ei găsesc puterea pentru „a-l lăuda, a-l slăvi şi a-l binecuvânta pe Dumnezeu”, siguri că Domnul universului nu îi va părăsi în braţele morţii şi ale nimicului.

2. Autorul biblic, care a scris la câteva secole mai târziu, evocă acest eroic eveniment pentru a-i stimula pe contemporanii săi să ţină sus stindardul credinţei în timpul persecuţiilor regilor siro-eleni din secolul al II-lea î.C. Tocmai atunci are loc curajoasa reacţie a Macabeilor, luptători pentru libertatea credinţei şi a tradiţiei ebraice.

   Cântul, numit în mod tradiţional „al celor trei tineri”, este asemănător cu o făclie care luminează obscuritatea timpului de oprimare şi de persecuţie, un timp care adesea s-a repetat în istoria lui Israel şi în istoria creştinismului. Iar noi ştim că persecutorul nu asumă întotdeauna chipul violent şi macabru al opresorului, ci adesea se complace să îl izoleze pe cel drept, cu batjocură şi ironie, întrebându-l cu sarcasm: „Unde e Dumnezeul tău?” (Psalm 41,4.11).

3. În binecuvântarea pe care cei trei tineri o înalţă din cuptorul încercării lor către Domnul cel Atotputernic sunt implicate toate creaturile. Ei împletesc un fel de fundal multicolor pe care strălucesc aştrii, se scurg anotimpurile, se mişcă animalele, se arată îngerii şi mai ales cântă „slujitorii Domnului”, cei „sfinţi” şi „smeriţi cu inima” (cfr. Daniel 3,85.87).

   Fragmentul care a fost proclamat mai devreme precede această magnifică evocare a tuturor creaturilor. Constituie prima parte a Cântului, care evocă în schimb prezenţa glorioasă a Domnului, transcendentă şi totuşi apropiată. Da, deoarece Dumnezeu este în ceruri, de unde „vede adâncurile” (cfr. 3,55), dar este şi în „lăcaşul sfintei slave” din Sion (cfr. 3,53). El este aşezat pe „scaunul împărăţiei sale” veşnice şi infinite (cfr. 3,54), dar este şi cel care „şade pe heruvimi” (cfr. 3,55), în arca alianţei aflată în Sfânta Sfintelor din templul din Ierusalim.

4. Un Dumnezeu mai presus de noi, capabil să ne salveze cu puterea sa; dar şi un Dumnezeu apropiat de poporul său, în mijlocul căruia El a dorit să locuiască în „lăcaşul sfintei sale slave”, manifestând astfel iubirea sa. O iubire pe care El o arată din plin făcându-l pe Fiul său Isus Cristos „să locuiască în mijlocul nostru” „plin de har şi de adevăr” (cfr. Ioan 1,14). El va revela deplinătatea iubirea sa trimiţându-l în mijlocul nostru pe Fiul pentru a împărtăşi cu totul, înafară de păcat, condiţia noastră marcată de încercări, oprimări, singurătate şi moarte.

   Lauda celor trei tineri către Dumnezeu Salvatorul continuă în mod diferit în Biserică. De exemplu, sfântul Clement Romanul, în încheierea Scrisorii către corinteni, introduce o lungă rugăciune de laudă şi de încredere, ţesută în întregime din fragmente biblice şi care poate face ecoul anticii liturgii romane. Este o rugăciune de mulţumire către Domnul care, în ciuda triumfului aparent al răului, duce totul la bun sfârşit.

5. Iată un fragment din ea:
   „Tu ai luminat ochii inimii noastre (cfr. Efeseni 1,18)
   ca să te cunoaştem numai pe tine (cfr Ioan 17,3).
   Preaînalt în înălţimile cerurilor,
   Sfânt care sălăşluieşti printre sfinţi,
   care smereşti mândria celor îngâmfaţi (cfr. Isaia 13,11),
   care risipeşti sfaturile neamurilor (cfr. Psalm 32,10),
   care-i înalţi pe cei smeriţi
   şi-i cobori pe cei mândri (cfr. Iob 5,11).
   Tu care îmbogăţeşti şi sărăceşti,
   care omori şi dai viaţă (cfr. Deuteronom 32,39),
   unicul binefăcător al sufletelor
   şi Dumnezeul oricărui trup,
   care vezi adâncurile (cfr. Daniel 3,55),
   care priveşti lucrările oamenilor,
   care vii în ajutorul celor aflaţi în pericol
   şi-i izbăveşti pe cei deznădăjduiţi (cfr. Iudita 9,11),
   creator şi păzitor al fiecărui suflet,
   care înmulţeşti popoarele pe pământ
   şi care dintre toţi i-ai ales pe cei care te iubesc
   prin Isus Cristos,
   preaiubitul tău Fiu,
   prin care ne-ai învăţat,
   ne-ai sfinţit şi ne-ai cinstit”
   (Clemente Romano, Lettera ai Corinzi, 59,3: I Padri Apostolici, Roma 1976, pp. 88-89).