O examinare a conştiinţei asupra Liturgiei

26.02.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Audienţei Generale din această dimineaţă, Sfântul Părinte a dedicat cateheza tradiţională reflecţiei asupra Psalmului 150, continuând seria de mediaţii asupra psalmilor şi cânturilor din rugăciunea de dimineaţă a Laudelor.

1. Răsună pentru a doua oară în Liturgia Laudelor Psalmul 150, pe care l-am proclamat puţin mai devreme: un imn de sărbătoare, un aleluia ritmat de muzică. Este pecetea desăvârşită a întregului Psalteriu, cartea laudei, a cântului, a liturgiei lui Israel.

   Textul este de o admirabilă simplitate şi transparenţă. Nu trebuie decât să ne lăsăm atraşi de apelul insistent de a-l lăuda pe Domnul: „Lăudaţi pe Domnul … lăudaţi-l… lăudaţi-l!”. La început, Dumnezeu este prezentat sub două aspecte fundamentale ale misterului său. El este fără îndoială transcendent, misterios, dincolo de orizontul nostru: locuinţa sa regală este „sanctuarul” ceresc, „tăria puterii”, asemenea unei fortăreţe inaccesibile omului. Şi totuşi El este aproape de noi: este prezent în „sanctuarul” din Sion şi acţionează în istorie prin „puterile” sale care revelează şi fac tangibilă „mulţimea slavei Lui” (cfr. vv. 1-2).

2. Între cer şi pământ se stabileşte, aşadar, un fel de canal de comunicare în care se întâlnesc acţiunea Domnului şi cântul de laudă al credincioşilor. Liturgia uneşte cele două sanctuare, templul pământesc şi cerul infinit, Dumnezeu şi omul, timpul şi veşnicia.

   În timpul rugăciunii noi realizăm un fel de înălţare spre lumina divină şi totodată experimentăm o coborâre a lui Dumnezeu care se adaptează limitării noastre pentru a ne asculta şi a ne vorbi, pentru a ne întâlni şi a ne salva. Psalmistul ne îndeamnă imediat spre un ajutor pe care să îl adoptăm în această întâlnire de rugăciune: recurgerea la instrumentele muzicale ale orchestrei templului din Ierusalim, precum trâmbiţa, harpa, alăuta, timpanele, fluierele şi chimvalele. Chiar şi mersul în alai făcea parte din ritualul de la Ierusalim (cfr. Psalm 117,27). Acelaşi apel răsună în Psalmul 46,7: „cântaţi cu înţelegere!”.

3. Este, aşadar, necesar să descoperim şi să trăim în mod constant frumuseţea rugăciunii şi a liturgiei. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu nu numai cu formule teologice exacte, ci şi în mod frumos şi cu demnitate.

   În acest sens, comunitatea creştină trebuie să facă un examen de conştiinţă, pentru ca să revină tot mai mult în liturgie frumuseţea muzicii şi a cântului. Trebuie să purificăm cultul de divagaţiile de stil, de formele exagerate de expresie, de muzica şi textele mediocre, şi prea puţin corespunzătoare cu actul care se celebrează.

   Este semnificativ, în acest sens, îndemnul Scrisorii către Efeseni de a evita necumpătarea şi vulgaritatea pentru a face loc purităţii laudei liturgice: „Nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre. Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Isus Cristos, lui Dumnezeu Tatăl” (5,18-20).

4. Psalmistul încheie invitând la laudă pe „orice fiinţă” (cfr. Psalm 150,6), literal „toată suflarea”, expresie care în ebraică desemnează „fiecare fiinţă care respiră”, mai ales „orice om viu” (cfr. Deuteronom 20,16; Iosue 10,40; 11,11.14). În lauda divină este, aşadar, implicată mai ales creatura umană cu glasul şi inima sa. Cu ea sunt în mod ideal chemate toate fiinţele vii, toate creaturile în care se află suflare de viaţă (cfr. Geneză 7,22), ca să înalţe imnul lor de mulţumire Creatorului pentru darul existenţei.

   Pe urmele acestei invitaţii universale va merge Sfântul Francisc cu sugestivul său „Imn al Fratelui Soare”, în care invită la a-l lăuda şi a-l binecuvânta pe Domnul pentru toate creaturile, reflectare a frumuseţii şi a bunătăţii sale (cfr. Izvoare franciscane, 263).

5. La acest imn trebuie să participe în mod deosebit toţi credincioşii, aşa cum sugerează Scrisoarea către Coloseni: „Cuvântul lui Cristos să locuiască întru voi cu bogăţie; învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (3,16).

   În acest sens, Sfântul Augustin, în Comentarii asupra Psalmilor, îi vede simbolizaţi în instrumentele muzicale pe sfinţii care îl laudă pe Dumnezeu: „Voi, sfinţii, sunteţi trâmbiţa, psaltirea, alăuta, timpanul, corul, strunele şi orga, şi chimvalele bucuriei care emit sunete frumoase, care cântă în armonie. Voi sunteţi toate acestea. Ascultând psalmul, să nu ne gândim la ceva de mică valoare, la lucruri trecătoare, nici la instrumente teatrale”. În realitate, „fiecare suflet care îl laudă pe Domnul” este glasul cântului adresat lui Dumnezeu (Esposizioni sui Salmi – Comentarii asupra Psalmilor, IV, Roma 1977, pp. 934-935).

   Muzica cea mai sublimă, aşadar, este aceea care se înalţă din inimile noastre. Şi tocmai această armonie se aşteaptă Dumnezeu să o asculte în liturgiile noastre.