Ai nevoie de curaj pentru a fi responsabil?

09.04.2003, Reşiţa (Catholica) - În perioada 17-21 martie 2003 s-a desfăşurat la sediul Episcopiei romano-catolice din Timişoara o întâlnire pe teme de bioetică, a arhidecanilor şi a decanilor din dieceză. Invitat special a fost prof. dr. Gerhard Stanke, profesor de Teologie Morală la Facultatea de Teologie din Fulda, Germania. În numărul pe luna martie al revistei Vita Catholica Banatus, este publicată prima parte a unui interviu luat profesorului de către pr. Zsolt Szilvagyi şi Eniko Sipos.

– Ce spune Biblia despre ocrotirea vieţii sau despre viaţă? Cum putem urma îndrumările Sfintei Scripturi? Sau ştie omenirea, de fapt, ce are de făcut în această privinţă? Unde putem învăţa, citi sau auzi ceva despre aceste lucruri?
– Viaţa este preţioasă. Este un dar de la Dumnezeu. Vechiul Testament spune: „Să nu ucizi”. Isus preia această interdicţie şi o aprofundează. Nu spune doar: „Să nu ucizi”, ci şi: „Să nu urăşti”, pentru că ştie că binele şi răul încep în inima omului. El nu vrea doar să nu-i facem rău celuilalt, ci şi să gândim bine despre celălalt şi să-i facem binele. Astfel, în mesajul lui Isus, fiecare om, cu viaţa lui, este încredinţat oarecum celuilalt. Dumnezeu vrea să fim responsabili unii pentru ceilalţi. Ce spune Biserica despre viaţă, găsim în Biblie, mai ales în afirmaţiile din evanghelii şi în cea mai recentă scriere a Papei pe această temă, cu titlul „Evangelium Vitae”. În această scriere, Sfântul Părinte subliniază faptul că mesajul creştin este un mesaj al vieţii. Isus vrea ca noi să avem plinătatea vieţii.

– În anul 2002 s-au făcut în România peste 230.000 avorturi. Biserica a condamnat mereu această faptă ca fiind greşită şi fiind o crimă împotriva copiilor nenăscuţi. Biserica se simte răspunzătoare pentru viaţa nenăscută?
– Biserica se simte deosebit de răspunzătoare pentru viaţa nenăscută. Ea se vrea purtătoare de cuvânt a copiilor nenăscuţi, încearcă să trezească, prin predică şi cateheză, conştiinţa faptului că fiecare om, şi copilul nenăscut, are dreptul la viaţă. Ea ajută în consiliere, le ajută pe mamele cu probleme, ca să poată spune „Da” copilului lor. Este o preocupare centrală a Bisericii, aceea de a se implica în favoarea copiilor nenăscuţi.

– Avortul este privit în orice caz ca şi omucidere, sau există situaţii în care este permis?
– Din perspectiva Bisericii nu există nici un motiv, care să îndreptăţească avortul. Avortul înseamnă uciderea unui om nevinovat şi este general interzis. Există uneori situaţii conflictuale puternice, când este în pericol viaţa mamei sau a copilului; în asemenea situaţii trebuie respectată decizia persoanelor implicate, oricare ar fi aceasta. Dar în principiu este valabilă afirmaţia Bisericii, potrivit căreia fiecare om, şi copilul nenăscut, are dreptul la viaţă.

– Biserica îl vede deja în embrion pe omul care trebuie ocrotit. Dar din ce moment ovulul fecundat devine om?
– Prin unirea nucleelor ovulului şi al spermatozoidului, începe o viaţă nouă, începe drumul vieţii unui om nou. Acestui om trebuie de la bun început să i se respecte dreptul la viaţă, să-i fie ocrotită şi păstrată viaţa. De aceea nu avem voie să ucidem embrioni, pentru a obţine, de pildă, celule staminale embrionale. Speranţa de a dezvolta pe această cale terapii pentru vindecarea unor afecţiuni grave nu justifică uciderea unor embrioni, adică a unor oameni la începutul vieţii lor.

– Ce aţi spune mamelor care au făcut deja un avort?
– Când o femeie spune că s-a hotărât să facă avort, şi când această decizie o apasă, atunci îi putem spune, din credinţă, că Dumnezeu l-a chemat la el şi pe acel copil avortat. Ceea ce pare definitiv din perspectiva omului, nu este aşa din perspectiva lui Dumnezeu. El vrea să-i salveze pe toţi oamenii şi vrea să dăruiască iertarea sa şi unei femei care a făcut avort. Putem să-i spunem şi că poate să-şi ceară iertare de la copilul ei; iertare pentru faptul că nu a putut spune „Da” vieţii acestuia. Astfel poate avea loc împăcarea, chiar şi după o asemenea faptă, care a dus la moartea unui om; împăcare cu Dumnezeu şi împăcare cu copilul. Dumnezeu vrea să salveze viaţa întotdeauna şi peste tot şi vrea să ne elibereze de vină, pentru că vina îngrădeşte viaţa şi îl apasă pe om.

– Până în care moment merită să ocrotim viaţa?
– Viaţa trebuie ocrotită până la sfârşitul ei natural. Şi spre sfârşitul vieţii trebuie respectat dreptul la viaţă. Omul poate renunţa la măsuri de prelungire a vieţii, atunci când simte că i se apropie sfârşitul. Această opţiune poate fi respectată. Nu trebuie în orice caz să prelungim viaţa atât de mult cât este posibil din punct de vedere medical. Omul să poată spune, când se apropie moartea, un „Da” şi acestei realităţi a morţii, cu încrederea că Dumnezeu îl cheamă din moarte la o viaţă nouă.

Uneori, oameni care au o boală incurabilă, simt că se apropie moartea şi au dureri, cer ca să li se ia viaţa. Unii pledează în favoarea acestui gest, de a împlini, din milă, rugămintea unui om grav bolnav. Dar multe persoane, care au de a face cu oameni grav bolnavi, spun că o asemenea cerere este adesea un strigăt după ajutor, pentru că oamenii se tem că vor fi lăsaţi singuri. Dacă omul grav bolnav sau muribund are convingerea că se face tot posibilul pentru el, adică se caută calmarea durerilor sale, este îngrijit, nu este lăsat singur, atunci apare foarte rar rugămintea de a i se stinge viaţa. Părerea mea este că societatea nu ar trebui să tolereze faptul ca un om să ucidă, pentru că a fost rugat să o facă. Există pericolul de a îndeplini foarte repede această dorinţă exprimată, care este adesea – după cum am spus mai înainte – un strigăt după ajutor, în loc să îi îngrijim până la capăt pe cei grav bolnavi. Prin credinţă avem încrederea că Dumnezeu vrea să-l ajute pe fiecare om să treacă prin această fază dificilă a vieţii, care ne este dată prin apropierea de moarte. Omul poate, aşadar, în anumite circumstanţe, să renunţe la măsuri de prelungire a vieţii, dar nu să provoace în mod direct moartea.