O „alianţă tactică” între ortodocşi şi catolici

5 răspunsuri

  1. Vlad spune:

    Preasfiintitul episcop Hilarion are mare dreptate. Numai o unire intre Biserica Catolica si cea Ortodoxa, pot scapa crestinismul de la starea in care l-au dus Bisericile protestante. Avem nevoie de traditie, tinand cont ca nu prea stim ce o sa ne mai rezerve viitorul.

  2. Bogdan Alin spune:

    Intr-o lume ce se degradeaza in fiecare zi mai mult Biserica ortodoxa si cea catolica ar trebui sa fie unite pt a face fata dezbinarilor si „pretentiilor„ pe care se pare ca le au unii oameni, frati ai nostri dar „putin„ bolnavi. Cred ca a ajuns aceasta separare de atatea secole, cred ca este timpul ca inaltii clerici sa lase propriile considerente si sa faca o Biserica autoritara, care sa se ocupe si de aceste „oi„ care sunt ratacite si care doresc ce Dumnezeu nu ingaduie. Este timpul pt o singura Biserica, care sa conduca spre mantuire oile pe care Dumnezeu i l-ea incredintat.

  3. Nick spune:

    Cand am stiut oare ce ne rezerva viitorul? Cred ca niciodata. Nu suntem vrajitoare si nu avem nici premonitii, asa ca nu te culca pe urechea ca in trecut viitorul era previzibil iar acum nu mai este.
    Nu stiu ce prevezi tu, dar eu intuiesc ca nu va fi o unire de durata intre cele doua confesiuni crestine. Si inca ceva, nu mai runca cu venin in protestanti ca nu mi se pare „crestineste„.

  4. Caesius spune:

    „Nu suntem vrajitoare si nu avem nici premonitii„ si totusi „dar eu intuiesc„.
    „Cand am stiut oare ce ne rezerva viitorul?„ si totusi „in trecut viitorul era previzibil„.
    „Si inca ceva,„ caracteristica intelepciunii nu e intelectul care separa, ci ratiunea care uneste.

  5. Armand spune:

    Este bizar sa privesti evolutia celor trei culte ca pe o competitie. Este, de asemenea, o imensa naivitate sa consideri ca provocarea protestanta va conduce la apropierea ortodoxo-catolica. Dinamismul bisericilor protestante este de suficienta vreme un fapt evident. El se datoreaza capacitatii de a raspunde asteptarilor unui segment al populatiei care simte ca biserica este cea care se apropie de credincios, ca faptele depasesc slova predicii, ca adie izul unei libertati care transforma slujba intr-o speciala forma de comuniune.
    Pastorul, patetic uneori, cu un discurs dulceag si pueril pe alocuri, are posibilitatea unei apropieri de cel caruia i se adreseaza , apropiere care pastreaza amintirea relatiei ierarh- receptor din primele veacuri.
    Sfatul, sprijinul moral, ajutoarele materiale, calitatea de membru al unei comunitati, de simplu membru, uneori lipsit de „soclul„ studiilor teologice, il face pe liderul unei comunitati protestante mult mai interesant, mai apropiat si mai usor de asumat de catre membrii bisericii pe care o conduce.
    Marturisesc ca nu privesc cu multa simpatie aceasta ascensiune, dar ea nu poate fi negata si nici tratata cu ura. S-a afirmat ca aceste biserici au transformat credinta in marfa. S-a spus ca au acceptat o serie intreaga de frustrati, nihilisti si exaltati. Dar oare nu exista o minima vina a celorlator biserici?
    Oare aceasta reactie a episcopului Alfeyev nu este tardiva si, oarecum, superficiala?
    Asistam la succesul cultelor neoprotestante de decenii. Dispretul cu care vorbim despre „pocaiti„ ne ostracizeaza pe noi insine. Iar acum, dialogul este inutil.
    Suntem martorii a trei mari succese religiose in Europa; neoprotestant, musulman si al corectitudinii politice. Lupta cu ele ar avea iz don quijotesc. Cautarea intelegerii surselor acestui boom mediatic si cultural se impune. Altfel alianta catolico-ortodoxa ar fi doar conjuncturala si , prin urmare, artificiala.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *