Robert Lazu: „A fi sau a nu fi… sfânt, aceasta-i marea provocare!” (II)
27.07.2006, Timişoara (Catholica) - Filosof şi teolog, Robert Lazu este autorul mai multor cărţi („Farmecul discret al teologiei”, „Exerciţii hermeneutice”, „Lecturi catolice”, „Lumea lui Tolkien”) precum şi colaborator a numeroase reviste de cultură. Cu ocazia Întâlnirii Diecezane de Tineret, a prezentat conferinţa cu tema „Codul lui Da Vinci”. Domnia sa a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări legate de acest subiect multimediatizat. Vita Catholica Banatus a publicat luna trecută un interviu cu timişoreanul Lazu, prima parte fiind difuzată ieri. Încheiem astăzi publicarea interviului cu a doua lui parte.
– Ce rol are educaţia şi formarea în maturizarea credinţei şi, implicit, în dezvoltarea unui veritabil discernământ?
– Un rol primordial şi fundamental. Din păcate, adesea neglijat chiar în mediile noastre catolice, unde, comparând cu ceea ce ştim din istoria Bisericii Universale, vedem că educaţia este azi lăsată în coada preocupărilor zilnice – în ciuda declaraţiilor şi solicitărilor insistente din parte Magisteriului de a întări întregul proces formativ al sufletelor noastre. Avem o doctrină despre educaţie ireproşabilă, exprimată în documente cum sunt Gravissimum Educationis (promulgat în cadrul Conciliului Vatican II), Directoriul general al catehezei sau Catehismul Bisericii Catolice, dar şi în multe alte texte oficiale. Senzaţia mea, însă, este că aceste documente care conţin o învăţătură vitală despre educaţie sunt neglijate. De multe ori văd cum educaţia catolică se degradează devenind un soi de divertisment facultativ, lipsit de o exprimare clară a principiilor ascetice şi spirituale care trebuie să stea la baza formării. Cu alte ocazii am văzut cum unii dintre cei care se ocupă de educaţie au un soi de reţinere în a vorbi clar şi răspicat despre adevăruri morale vitale: vicii şi virtuţi, păcate de moarte şi păcate veniale, morala zilnică vizibilă în comportament, în ţinută, în vestimentaţie etc. (Un sigur exemplu: uitaţi-vă cum se îmbracă tinerii catolici! Uneori de-a dreptul scandalos, lăsându-se dominaţi de moda zilei. Sincer vorbind, nu am auzit niciodată vreo predică curajoasă, purtată pe această temă. De ce?) Personal cred că este necesar să ne asumăm COMPLET această responsabilitate, de a asigura tuturor credincioşilor o educaţie „integrală şi permanentă” prin programe catehetice solide, bine gândite şi care să se refere inclusiv la marile probleme şi dezbateri publice ale momentului.
– În ce măsură putem vorbi despre o publicitate făcută Bisericii Catolice prin succesele de piaţă mai sus amintite?
– Nu ştiu dacă putem vorbi despre publicitatea făcută Bisericii Catolice; mai degrabă despre un soi de publicitate negativă. Totuşi, fără a neglija situaţia reală, putem încerca să ne angajăm în discuţii străduindu-ne să prezentăm cât mai viu învăţătura Bisericii noastre. Însă subliniez faptul că niciodată acest lucru nu va fi posibil fără o temeinică înrădăcinare în viaţa supranaturală a harului. Ceea ce înseamnă: practica constantă a vieţii liturgice şi sacramentale, lectură şi meditaţie biblică, rugăciune canonică şi rugăciune personală, etc. Şi, desigur, o ruptură radicală cu păcatul de moarte şi cu orice ocazie de păcat. Dacă împlinim acest exigenţe la care sunt chemaţi absolut toţi creştinii – episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe, laici – , vom reuşi să fim apostoli călăuziţi de Dumnezeul cel Viu. Dacă nu, vom deveni activişti sterili, incapabili să grăiască cuvinte „drese cu sare, care să dea har celor care-i ascultă” (Apostolul Paul). În fond, aceasta-i marea „provocare” aflată înaintea noastră: a fi sau a nu fi sfinţi. Dacă vedem tulburările – manifestate prin opere precum The Da Vinci Code, Evanghelia după Iuda etc. – unei lumi lipsită de lumina Cuvântului veşnic, trebuie mereu şi mereu să ne reamintim că noi, cei botezaţi, suntem purtătorii acestei lumini.

Parca in aceste vremi asistăm la o diluare a creştinismului, sau o alterare a comportamentului creştin, care devine tot mai mult in pas cu moda. Poate că nu ne mai dorim atat de mult şi se pare nici nu primim indemnuri veridice, asta pentru că este mare diferenţă intre ceea ce ni se propune de la inălţimea altarelor şi faptele unora dintre cei care trebuie să fie lumină pentru noi. Dar voi incheia cu ceea ce spunea Vladimir Ghika„adevarul este că cerem atît de puţin de la cei de la care ar trebui sa cerem totul, adică de la noi înşine„Obiectivul nostru trebuie să fie viaţa veşnica, iar in comparaţie cu el , a fi sfînt pe o perioadă determinata , adică cît este viaţa noastră pe acest pămînt pare ca şi un efort neglijabil… Finitul împotriva eternităţii!