Modelul oferit de Sfântul Grigore cel Mare

04.09.2006, Castel Gandolfo (Catholica) - Ieri dimineaţă, la 8.30, Papa Benedict al XVI-lea a celebrat Sfânta Liturghie în capela Centrului Mariapoli din Castel Gandolfo în prezenţa participanţilor la întâlnirea de studiu a cercului foştilor săi studenţi, aşa-numitul „Ratzinger Schülerkreis”. Omilia a fost ţinută de Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena. La amiază, Sfântul Părinte a recitat rugăciunea Angelus împreună cu credincioşii veniţi la Castel Gandolfo. Iată cuvintele Papei, în traducerea Radio Vatican.

„Dragi fraţi şi surori, calendarul roman îl aminteşte astăzi, 3 septembrie, pe Sfântul Grigore cel Mare, Papă şi Învăţător al Bisericii (540-604). Figura sa deosebită, aş zice aproape unică, este un exemplu de recomandat atât păstorilor Bisericii cât şi administratorilor publici: de fapt, a fost mai întâi prefect şi apoi Episcop al Romei. Ca funcţionar imperial s-a distins prin capacitate administrativă şi integritate morală, încât la doar 30 de ani a îndeplinit cea mai înaltă funcţie civilă, de Praefectus Urbis. Însă, înlăuntrul său se maturiza vocaţia la viaţa monastică, pe care a îmbrăţişat-o în 574, la moartea tatălui său. Regula benedictină a devenit de atunci structura fundamentală a existenţei sale. Şi când a fost trimis de Papa ca reprezentant al său pe lângă împăratul Orientului, a menţinut un stil de viaţă monastic, simplu şi sărac.

Rechemat la Roma, deşi trăind în mănăstire, a fost colaborator apropiat al Papei Pelagiu al II-lea, iar când acesta a murit, victimă a unei epidemii de ciumă, Grigore a fost aclamat de toţi ca succesor al său. A căutat pe orice cale să scape de acea numire, dar în cele din urmă a trebuit să cedeze şi, lăsând cu părere de rău în urmă mănăstirea, s-a dedicat comunităţii, conştient că îndeplineşte o datorie şi că este un simplu servitor al servitorilor lui Dumnezeu. `Nu este cu adevărat umil`, scria el, `acela care înţelege că trebuie să stea la conducerea altora prin decret al voinţei divine şi cu toate acestea dispreţuieşte această preeminenţă. În schimb, dacă este supus la dispoziţiile divine şi străin de viciul obstinaţiei şi este deja înzestrat cu acele daruri prin care poate fi de folos altora, atunci când îi este impusă cea mai mare demnitate de conducere a sufletelor, el cu inima trebuie să fugă de ea, dar deşi contrar voinţei trebuie să asculte` (Regula pastorală, I, 6). Cu profetică clarviziune, Grigore a intuit că o nouă civilizaţie lua naştere din întâlnirea dintre moştenirea romană şi popoarele aşa-zise `barbare`, graţie forţei de coeziune şi de elevaţie morală a creştinismului. Monahismul se dovedea o bogăţie nu numai pentru Biserică, dar şi pentru întreaga societate.

De o sănătate şubredă dar de o puternică vigoare morală, Sfântul Grigore cel Mare a desfăşurat o intensă activitate pastorală şi civilă. A lăsat un vast epistolar, minunate omilii, un celebru comentariu la cartea lui Iob şi scrierile asupra vieţii Sfântului Benedict, pe lângă numeroase texte liturgice, renumite pentru reforma cântului, care de la numele său a fost denumit `gregorian`. Însă opera cea mai celebră este fără îndoială `Regula pastorală`, care a avut pentru cler aceeaşi importanţă pe care a avut-o Regula Sfântului Benedict pentru monahii Evului Mediu. Viaţa păstorului de suflete trebuie să fie o sinteză echilibrată de contemplaţie şi de acţiune, însufleţită de iubirea care `atinge culmi foarte înalte când se apleacă cu milostivire asupra relelor profunde ale altora. Capacitatea de a se apleca asupra mizeriei altuia este măsura forţei de avânt spre altul` (II,5). Din această învăţătură, mereu actuală, s-au inspirat părinţii Conciliului Vatican II pentru a trasa imaginea păstorului din aceste timpuri ale noastre. Să o rugăm pe Fecioara Maria pentru ca exemplul şi învăţătura Sfântului Grigore cel Mare să fie urmate de păstorii Bisericii precum şi de responsabilii instituţiilor civile.”