Abbé Pierre a murit la 94 de ani
23.01.2007, Paris (Catholica) - Abbé Pierre, popularul dar şi uneori controversatul preot francez, fondator al Comunităţii Emmaus, a murit în Paris la 22 ianuarie, la vârsta de 94 de ani. Născut ca Henri Groues, Abbé Pierre a devenit faimos sub numele de cod pe care l-a folosit ca lider activ al rezistenţei franceze în timpul celui de-al doilea război mondial, când a ajutat sute de evrei să scape de Holocaust în Elveţia şi Algeria. A fost în cele din urmă arestat de nazişti, dar ulterior a scăpat, ajungând în Algeria.
După război, preotul a fondat Comunitatea Emmaus – un grup activ acum în 42 de ţări – pentru a-i ajuta pe cei săraci şi pe refugiaţi. A rămas de-a lungul vieţii un binecunoscut avocat al săracilor, recunoscut mulţi ani ca unul dintre cei mai populari şi respectaţi oameni din Franţa. În 1992 a fost medaliat cu Legiunea de Onoare. Abbé Pierre a stârnit uimire când şi-a arătat sprijinul pentru controversatul Episcop Jacques Gaillot, demis din funcţia sa în 1995 datorită repetatelor declaraţii împotriva învăţăturii Bisericii. Abbé Pierre a fost de asemenea un apărător public al lui Roger Garaudy, scriitor comunist, convertit de la catolicism la islamism, care a negat Holocaustul. În fine, preotul francez a mai fost în centrul unor controverse în ultimii ani ai vieţii sale când a mărturisit că a avut la un moment dat o scurtă aventură cu o femeie şi când a declarat că sprijină recunoaşterea uniunilor homosexuale.
La aflarea veştii morţii preotului, preşedintele francez Jacques Chirac a spus: „Toată Franţa este profund îndurerată”. De la Bruxelles, Cardinalul Godfried Danneels a spus că Abbé Pierre a fost un „gigant al milei”, un om care „a întrupat mesajul de iubire al lui Isus Cristos”. Abbé Pierre a fost internat în spitalul Val de Grace din Paris la 15 ianuarie, pentru o infecţie pulmonară. Funeraliile vor avea loc vineri, la ora 11, în catedrala Notre-Dame din Paris.
Abatele Pierre constituie un caz aparte, nu doar la nivelul confesiunii caruia ii apartinea ci, mai ales, la definirea crestinismului inceputului de secol XXI. Caci, inainte de orice, el este creatorul unui raspuns cu totul deosebit la provocarile cotidiene. De aceea, definirea parintelui mi se pare imposibila in afara unui sir de platitudini sterile sau a unor cuvinte zaharisite marcand o nemeritata dar totusi inevitabila forma de ipocrizie.
Abatele a fost membru activ al Rezistentei franceze. In egala masura, este creatorul unei actiuni filantropice cu o esenta si chiar mobil tulburatoare. Nu este vorba de modul in care aceasta actiune s-a desfasurat, nici de posibilitatea comparatiei cu alte actiuni de acest gen caci miezul acestui admirabil act nu a fost asistenta sociala sau spirituala, sprijinul economic sau o necesara cantina sociala ci reabilitarea persoanei in fata propriei constiinte. Parintele Groues a demonstrat, intr-un mod rafinat si precis, patrunzator si cald, prin intermediul Comunitatii Emaus ca viata are sens, ca nu-i poate fi atribuit, in nici-un moment, calitatea de accident.
Abatele Pierre este insa, un erou contestabil. Luarile sale de pozitie, in numeroase situatii, pentru numeroase probleme ale actualitatii, au surprins, contrariat, dezamagit sau au starnit ironii/atacuri. Ultima sa lucrare a trezit reactii nu chiar delicate si poate doar statutul de institutie morala, sacrificiile si generozitatea uluitoare l-au ferit de atacuri virulente.
Neindoielnic, Abatele nu a fost o personalitate comoda nici pentru sine insusi. Si, cu toate acestea, opera sa, inefabila, solida, impozanta nu poate fi ignorata asa cum nu poate sa fie definita.
Mi-am pus frecvent intrebarea daca, postum, Abatele Pierre se va putea bucura de prezumtia de „sfintenie„. Am evitat un raspuns chiar fata de mine insumi caci, aceasta eticheta, atat de fireasca in cazul Monseniorului Ghika sau a Papei Ioan Paul al II-lea, in acest caz starneste un tip de debusolare. Opiniile sale au semanat frecvent a „dinamita„ in spatiul conceptiilor religioase. Ferme si transante, lipsite de ezitari, pun in incurcatura si starnesc dileme. Iar aceasta le este si virtutea fundamentala. De aceea, nu pot afirma ca ma refer la un viitor fericit (insusi parintele ar fi stanjenit de aceasta catalogare) ci de un extraordinar erou. Un erou de tipul Don Quijote cu puternice accente dostoievskiene. Un om fata de care nu ai cum a ajunge sa-ti formulezi/exprimi sentimentele. Pe care nu ajungi a-l defini. Pe care il simti aproape altfel decat pe ceilalti. O figura familiara, un prieten de exceptie, un simbol, constiinta unui veac.
Dumnezeu sa aiba grija de sufletul sau!
La fiecare adormire intru Domnul exista tentatia definirii existentei celui plecat. Se nasc astfel fastuoase panegirice, pompoase omagii, flamboaiante elogii. Toate insa poarta in a lor fiinta viermele parelniciei, forme fara fond sau politeturi sterpe.
In cazul abatelui Pierre toate acestea ar fi cel putin inutile. Caci nu exista nimic de laudat, admirat sau pus in valoare. El insusi a parut a ocoli orice tentativa de definire sau plasare in sistem rigid si clar. Intai pentru ca abatele a depasit spatiul confesional caruia teoretic ii apartinea precum si tiparul vremii sale. Neindoielnic, a fost fiu si slujitor al Bisericii Romano- Catolice, francez, membru al Rezistentei, salvator de vieti, formator de constiinte si destine, parinte spiritual si fondator al Comunitatii Emmaus. Dar toate acestea nu pot sugera nimic atata timp cat, in spatele fiecarei luari de pozitie sau actiuni, s-a aflat un inefabil resort.
Imaginea parintelui Groues imi aminteste de imaginea Homo Universalis propusa de Renastere. Nu este vorba de enciclopedism ci de modul in care a inteles a-si asuma existenta si credinta. Crestinismul sau a fost cel al trairii transgresand dogmele. Cuprinderea, dorinta de cuprindere a toate si a tot definesc febrila cruciada impotriva suferintei precum si cautarea lui Dumnezeu prin acumularea de marturii si palpabile dovezi ale iubirii Sale de oameni.
Numerosi sfinti, filantropi, crestini si-au propus sa-si ajute semenii. Dar nimeni nu a facut-o in maniera abatelui. In fiecare din actiunile Comunitatii, in reactiile sale se desluseste mania fata de injustitie ca flagrant atentat la bun-simt. Nu adevarul ci exprimarea plenara a iubirii a fost mobilul tuturor actelor, prea frecvent stranii daca nu chiar stridente, in care dogmele erau nonsalant ignorate, in care regulile ipocriziei conventionale erau strivite.
Spre deosebire de uzualele verdicte despre parinte, eu nu cred ca beatificarea sa ar reprezenta o utopie. Nu cred nici in prezenta unei presiuni a credinciosilor de genul celei din aprilie 2005, nici intr-un demers apropiat. Miezul acestei sperante nu-si are originea in asteptarea unei clemente reinnoite fata de punctele de vedere ale abatelui ci in calitatea de rod a unei relatii cu totul particulare cu divinitatea a unei constiinte magnifice dintr-un secol al crizelor abisale.
Adormirea intru Domnul a fiecarui slujitor al Bisericii poarta ca miez al sau un mesaj inefabil. Este mesajul unei jertfe si a unei cautari, a unei lupte si a unei forme de smerenie cu adevarat tainice. Caci, in ce masura ne pot defini gesturile, reactiile de moment sau vorbele? Cat de putin ne tradeaza cuvintele pe care le incredintam celuilalt sau marturisirile intime?
Marturisesc ca sunt printre cei care cred in viabilitatea adevarului personal. Un adevar care ne defineste plenar fara a fi constienti mereu de prezenta-i. Un adevar care constituie chiar miezul existentei noastre . Adevarul la care suntem reductibili.
In cazul parintelui Pierre tocmai acest tip de adevar conteaza. Caci urmarindu-i expresiile surprinderea evitarii excomunicarii sau a unei pedepse administrative, macar, este inevitabila. Se ignora faptul ca acest umil preot, dornic a-si sfarsi cat mai curand existenta, menit unei longivitati patriarhale nu apartine, in esenta, unui cult crestin anume. Desigur, aparentele il impun ca efigie romano-catolica. Si totusi, o fugara parcurgere a marturisirilor ( preferabil in franceza) ajuta deslusirii unei constiinte fascinante prin curaj si prin profunzime. Nu este vorba, neaparat de un teolog de talia lui Dumitru Staniloae sau Maurice Zundel. Existenta Comunitatii Emaus il defineste, ca si pe parintele Roger Taize-ul, mai mult decat orice exercitiu de eruditie. Cu toate acestea, esentiala ramane libertatea. Dorinta de a-l cauta pe Dumnezeu pornind de la premiza iubirii prin intermediul iubirii. Relatia personala cu Creatorul intr-un mod atat de delicat si personal incat orice tentativa de intelegere a sa tinde a friza blasfemia.
Imi amintesc de vizita parintelui in Romania. De imaginea sa, tulburator de asemanatoare cu cea a papei Wojtylla in ultimele aparitii publice. De bonomia smereniei, de glasu-i si de acea privire- fereastra si oglinda -in aceeasi masura. Si pornind de la acestea, se cuvine a nu le privi ca farame de sfintenie? Sau macar de autentica implinire dincolo de gesturi, definiri si semne?
Existenta abatelui Pierre, ca si cea a fratelui Roger, au reprezentat subtile definiri ale credintei. Esentiale pozitionari asupra relatiei cu sinele si cu Dumnezeu. Meditatii asupra Bisericii si a necesitatii auto-definirii. Ambii au fost modele de totala daruire. Ambii au incarnat slujirea. In ambele cazuri, dincolo de calitatea de model moral s-a impus chipul unei delicate patrunderi a esentei lumii. In ambele cazuri, evaluarea mostenirii este imposibila. Caci nu vorbim de caritate sau compasiune, de ecumenism si jertfa ci de constiinte ale unui veac pe care l-au parcurs, fiecare in parte, cu constiinta necesitatii slefuirii vremii. Similitudinile dintre ei tin de profunzimea spirituala. Tin de nevoia de a-l descoperi pe Mantuitor in afara cercului de etichete si ipocrizii, de lapidare sentinte si zaharisite elogii. Masura ambilor a fost cea a rugaciunii. Smerenia unuia sau indrazneala celuilalt au stat la baza unei unice revolutii spirituale, greu de inteles sau de definit pornind doar de la semnele exterioare.
Fara indoiala, a fost o persoana deosebita, exemplu de daruire si incredere in vointa divina, de luciditate si sete de adevar.
De aceea, nu l-as considera slujitor al Bisericii ci explorator al Adevarului ei. Caci toate „rebeliunile„ abatelui, pledoariile pentru ostracizati si opiniile indraznete, nu chiar departate mult de umbra blasfemiei, acea tinerete eterna pe care o puteai percepe cu usurinta la fiecare aparitie publica compun o admirabila existenta fascinanta prin contraste si nelinistitoare cautari.
In anterioarele comentarii s-a au spus lucruri interesante despre aceasta efigie a Frantei veacului XX. S-a ignorat insa un lucru important: unicitatea existentei celui care, ca nou Simeon, nu si-a aflat odihna decat dupa profunda atingere a semnelor Sale.
Cine poate defini esenta existentei unei persoane? Si mai ales, cum? Care este mijlocul de depasire a aparentelor si verdictelor superficiale intr-o lume a cultului iluziei?
In principiu, parintele Pierre este doar unul dintre miile de prelati ai unui cult crestin. Nu unul lesne de ignorat dar, intr-o atat de mare masura greu de clasat in uzualele categorii incat ignorarea sa devine stringenta.
Cu toate acestea, mesajul sau nu difera de cel traditional. Gesturile sale purtat-au aceeasi pecete a caritatii si iubirii de Dumnezeu. Smerenia nu i-a fost straina si nici implinirea in forme particulare. De aceea, este riscant sa enunti concluzii, fie ca acestea s-ar referi la „eretic„, om al Bisericii, fondator sau „revolutionar„.
Abatele Pierre ramane un semn al realitatii cotidiene, egal siesi, loial Parintelui ceresc.
Figura abatelui Pierre va ramane la fel de ambigua ca si pana acum. In afara oricarui tipar, efigia sa pare a transcende culte, canoane si traditii in favoarea onestitatii dialogului direct cu Dumnezeu.
O personalitate atipica s-a afirmat adesea, in varii luari de pozitii. Un preot controversat, rebel si oarecum enervant. O victima a indulgentei inexplicabile a Sfantului Scaun care a scos in afara Bisericii persoane mult mai putin culpabile. Un excentric. Un visator.
S-au implinit ieri 40 de zile dupa adormirea sa intru Domnul si, in acest interval de timp mi-am dat seama ca orice definire a abatelui este lipsita de rost. Si aceasta pentru ca a fost mai curand cautator al Sacrului decat slujitor al Sau. Pentru ca randurile sale inca impresioneaza chiar dupa contactul cu multicolore atacuri sau provocari la adresa crestinismului. Pentru ca este, in definitiv, la fel de putin romano-catolic cat este de orthodox, calvin sau unitarian.
S-au facut in anteriorele comentarii o serie de comparatii, dragute, interesante dar sterpe. Abatele este doar unul dintre noi, la fel de lipsit de stralucirea vremii, anonim, ignorat, naiv si animat de puternice convingeri. Aceasta explica popularitatea sa. Aceasta explica bunavointa Romei fata de el. Si bucuria redescoperirii unei lucrari intemeiata pe dialogul cu Creatorul.
In ambele cazuri- aceeasi spaima si aceeasi speranta. Aceeasi forma a cautarii Sale si explorare minutioasa a lumii, dincolo mult de coaja lucrurilor. Aceeasi sete de frumusete si aceeasi nimicitoare luciditate. Si mai ales, rafinamentul aceleiasi marunte iubiri de semeni.
Meritul abatelui Pierre a fost acela de a atrage atentia asupra diversitatii nuantelor crestinismului. Asupra contururilor fiecarei piese care il compune, asupra frumusetii subiective, asupra silabelor rugaciunii, asupra stralucirii sperantei.
Crestinismul post Pierre Groues este diferit de cel anterior prezentei sale publice. Esenta este aceeasi iar Conciliul Vatican II este, asemeni pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, moment fundamental al transformarii. Cu toate acestea, oricat de fascinant ar fi un vitraliu sau cant gregorian, ramane ca o marunta dar importanta eroare ignorarea elementelor ce le compun.
Caci, cat de important este Taize in lumea crestina? De ce?
Care este valoarea martiriului unui Ioan Suciu sau Anton Durcovici, Vincentiu Bosilkov sau Vladimir Ghica, misiunea Maicii Tereza de Calcutta sau opera Sfantului Pio de Pietrelcina?
Crestinismul inseamna, in egala masura, Optina si San Pietro, Sagrada Familia din Barcelona si Voronet, Athos sau Vatican. Nu este vorba de masti, ipocrizie sau calde iluzii. Nu este vorba nici macar de ecumenism. Caci mesajul Abatelui este unul ceva mai simplu: nicaieri libertatea de gandire, libertatea interior nu ajunge a atinge proportiile din crestinism. Ori tocmai aceasta libertate, pura, inocenta si matura se constituie ca mostenire esentiala a lui Abbe Pierre. Crestinismul nu ca monolit impozant ci ca magnific in precizie puzzle.
Personalitatea abatelui Pierre se constituie ca impozanta provocare la adresa cliseelor prin intermediul carora am ajuns a fiinta. Si nu este vorba doar de abordarea problematicii religioase ci, mai ales, de raportarea la valorile unei societati prin excelenta schizoide. Caci implicarea sa in marile chestiuni privind asumarea credintei si locul in societatea contemporana nu-l definesc in masura in care noi suntem definiti de reactiile, simtamintele fata de pozitiile sale.
Probabil ca una dintre virtutile fundamentale ale abatelui a fost empatia. Posibilitatea de a-l ajuta pe celalalt nu ca indeplinirea unei datorii, fie ea si morala, ci ca reactie fireasca la mizeria cotidiana.
Alt merit al sau ramane, ca si in cazul lui Socrate, arta mosirii rostului celuilalt. „Emaus„ nu a aparut ca societate de caritate ci ca antidot depresiei si aceasta pentru ca astazi, mai acut decat oricand, se pune problema rostului vietii, atat in cazul workalcoholicilor cat si a celor subjugati de oblomovism. Ori meritul acestui supravietuitor al deceniilor este acela de a fi demonstrat fiecaruia dintre cei cu care intra in contact ca viata are sens independent de castiguri, avantaje sau visuri, ca in spatele depresiei se afla forme de afirmare nu a utilitarului ci a esentei pe care o ignoram cu sarguinta.
Nu in ultimul rand, acest marunt personaj a readus in atentie necesitatea/utilitatea cautarii si intelegerii lui Hristos. Nu ca lipire de etichete, mostra de elocinta sau joc al inteligentei, sir de demonstratii si prabusire in stufoase argumentatii ci ca necesitate, aproape fiziologica. Pierre Grous a pus intrebari. Directe, taioase, nedelicate iar tinta i-a fost, frecvent, chiar Dumnezeu. Aceasta cred ca este si sursa popularitatii sale. acesta este miezul unei vieti in care valoarea celui de alaturi a fost pusa in valoare cu atata delicat devotament. Caci mesajul sau nu s-a referit nici la erorile celuilalt, nici la somptuase lectii de etica, nici nu a croit calambururi sau sentinte, revelatii sau miracole, fantezii sau ipoteze. A fost el insusi si astfel a putut sa reprezinte firescul intr-o lume subjugata de crispare.
Incontestabil, una dintre efigiile ecumenismului contemporan. Un personaj straniu, controversat, admirat, iubit, neinteles, surprinzator de popular si egal cu sine insusi.
Un prelat romano-catolic care, mult prea frecvent, parea a se departa in mod primejdios de canoanele Bisericii sale, membru al Rezistentei si protagonist al unui demers de asistenta sociala si morala admirabil pe deplin.
Un cautator al lui Dumnezeu si un instrument al Sau. Posibil un viitor sfant, de tipul Sfantului Cuvios Siluan Antonov sau al Maicii Tereza de Calcutta in ceea ce priveste perceperea lumii ca gradina in care pretuirea fiecarei plante este esentiala.
Un revolutionar mai impresionant decat Che Guevara dar amintind imprudent de mult de Cel pe care -l slujea.
Un reper moral.
Bunic depozitar unei adierii a spatiilor pierdute pentru care aflarea Lui este unic rost existentei.