Summorum pontificum – între dorinţe exprimate şi temeri întemeiate (I)

18.07.2007, Roma (Catholica) - Rar a avut un document pontifical atâta ecou cum a avut „motu proprio” Summorum pontificum al lui Benedict al XVI-lea. Campania mediatică a transformat problematica subînţeleasă într-o cruciadă (pro vel contra) pentru limba latină şi pentru celebrarea Liturghiei după ritul tridentin, fără a percepe, în general, adevăratul aspect al problemei. Pentru a pune în lumină aspectele deosebite care se rotesc în jurul acestui „motu proprio”, ZENIT l-a interpelat pe părintele profesor Manlio Sodi. Pr. Sodi este profesor de liturgie, sacramente şi omiletică la Universitatea Pontificală Saleziană din Roma, este director al „Rivista liturgica”, a întemeiat şi a condus seria „Monumenta Liturgica Concilii Tridentini” şi acum conduce seria „Monumenta Studia Instrumenta Liturgica” (până acum 48 de volume) editată de Libreria Editrice Vaticana”. Pr. Mihai Pătraşcu a tradus pentru Ercis.ro acest interviu, pe care îl preluăm în trei părţi.

– Pentru ce atâtea polemici în privinţa documentului „motu proprio” Summorum pontificum?
– Ceea ce s-a dezlănţuit în jurul documentului este încheierea unei campanii de concluzii şi de emanaţii de ştiri, dar şi de dorinţe exprimate şi temeri întemeiate, care datorită apariţiei în ziare şi pe web au găsit sinteza lor în momentul publicării documentului. Dacă în parte era prevăzut conţinutul lui, pe de altă parte nu se putea imagina un dispozitiv care i-a lăsat cel puţin surprinşi pe cei care de circa 40 de ani urmează linia de reformă şi de reînnoire liturgică prospectată de părinţii conciliari de la Conciliul al II-lea din Vatican. Unele polemici nu au perceput obiectivul; altele însă sunt întemeiate. Va fi nevoie de timp pentru a calma apele şi mai ales pentru a face un pic de ordine cu privire la diferite aspecte ale problematicii (mai complexă decât poate să pară la prima vedere).

– După părerea dumneavoastră, este clar punctul de plecare care animă documentul?
– Suntem cu toţii interesaţi de tentativa nobilă întreprinsă de papa Benedict al XVI-lea pentru a readuce pace şi unitate în Biserica Catolică şi în domeniul liturgic. Istoria recentă ne-a pus în faţa unei sfâşieri a ţesutului eclezial care s-a făcut prin neacceptarea unei linii conciliare şi îndeosebi a unor documente ale Conciliului al II-lea din Vatican. Dacă-mi este permis să folosesc o expresie poate prea simplă, pot să spun că liturgia este victima a ceva mai profund şi radical care poate să fie acceptarea sau nu a unei linii de acţiune pastorală şi mai înainte a unei viziuni ecleziale care este cea care a reieşit în unele documente votate de un Conciliu ecumenic cum a fost Conciliul al II-lea din Vatican. De mai multe ori s-a simţit aluzia la o discontinuitate sau aproape la o ruptură între cele două Liturghiere, cel de la Trento şi cel de la Vatican II. Nimic mai imprecis atunci când se cunosc conţinuturile textelor şi modalităţile cu care a fost făcută reforma liturgică! De fapt, este uşor de verificat că aproape tot ceea ce se găseşte în Liturghierul de la Trento este prezent în cel de la Vatican II; numai că acesta este mult mai bogat şi mai bine organizat decât acela. De exemplu, în primul, anul liturgic era puternic fundamentat în jurul lunilor (să ne gândim deci la dezvoltarea „lunilor devoţionale”) şi nu în jurul timpurilor liturgice, cu suprapuneri care nu permiteau o înţelegere adecvată a pedagogiei (şi teologiei) anului liturgic. Prezenţa a două calendare, cum de fapt se prospectează acum, creează o confuzie enormă dacă se porneşte de la conceptul de liturgie considerată, celebrată şi mai ales trăită ca itinerar de credinţă şi de viaţă al poporului creştin.

– Ce se schimbă în liturgia Bisericii?
– Documentele – şi vorbesc la plural pentru că suntem în faţa a trei texte: „motu proprio”, Scrisoarea adresată episcopilor şi schema informativă (nu oficială) – evidenţiază numeroase schimbări. Este inutil să le repet aici; textele sunt cunoscute. Însă există câteva indicatoare care trebuie evidenţiate, pentru că nu este o chestiune de schimbare a unei ritualităţi. Nu este vorba de înlocuirea unui Liturghier cu altul, puse în contrapoziţie, pentru că în tot acest discurs violent liturgia este luată ca element pentru a primi sau nu o linie conciliară.

– Îndeosebi văd cel puţin trei domenii problematice care interpelează ţesutul vital al Bisericilor de rit roman:
– Primul aspect care trebuie clarificat se referă la limba latină. Latina nu este legată de Liturghierul sfântului Pius al V-lea sau al fericitului Ioan al XXIII-lea. Liturgia romană are în limba latină limba sa oficială, motiv pentru care şi Liturghierul lui Paul al VI-lea (1970 şi 1975) şi al lui Ioan Paul al II-lea (2002) este în limba latină; raportul dintre latină şi Liturghier nu are o legătură numai cu liturgia precedentă. Nostalgia limbii latine sau afecţiunea faţă de cântul gregorian în sine nu sunt motive valide pentru a abandona Liturghia postconciliară, care poate să fie şi de fapt este celebrată – şi în latineşte şi cu muzică gregoriană.

Al doilea aspect se referă la Liturghier. Întoarcerea la Liturghierul tridentin implică în mod automat închiderea în faţa a ceea ce Conciliul a cerut în mod expres, adică de a deschide credincioşilor cu mai mare îmbelşugare masa cuvântului lui Dumnezeu. Cu Liturghierul din anul 1962 dispare toată bogăţia Lecţionarului actual; prin urmare, va resimţi acest lucru predica, spiritualitatea, cateheza şi pastoraţia în general.

Al treilea aspect atinge alte elemente cum ar fi abandonarea rugăciunii credincioşilor, renunţarea la texte minunate recuperate din cea mai veche tradiţie şi mai ales întoarcerea la unicitatea rugăciunii euharistice, la canonul roman, vrednic de veneraţie datorită vechimii, dar nu aşa ca actuala rugăciune euharistică a II-a. Şi acestea sunt mici comori de care vor fi privaţi cei care se vor îndrepta exclusiv spre Liturghierul din anul 1962. Sunt preocupări care pot să pară exagerate; este vorba de temeri foarte prezente printre experţii în liturgie; temeri care în schimbul ritualităţii prevestesc o aplecare asupra unei viziuni despre liturgie pe care Conciliul al II-lea din Vatican stabilise să fie depăşită.

– Unii susţin că prin acest „motu proprio” se discreditează reforma liturgică a lui Paul al VI-lea. Care este părerea dumneavoastră în acest sens?
– Nu vreau să mă identific cu termenul „discreditare” pentru că vorbim despre glasul Bisericii care este mereu mama noastră, a tuturor. Însă de fapt, operaţiunea dacă nu este bine gestionată constituie un vulnus făcută reformei liturgice a Conciliului al II-lea din Vatican. Precizez că faptul de a gestiona tot ceea ce a fost proiectat implică o serie de atenţii, de cotituri juridice, de consecinţe teologice, de perspective formative pentru care întrevăd mai multe dificultăţi decât soluţii pentru o autentică experienţă liturgică (să ne gândim la diafragma limbii, de exemplu!). Este adevărat că problema interesează doar unele grupuri, deci pentru cea mai mare parte a persoanelor care frecventează în mod obişnuit parohia nu există (şi nu creează) asemenea probleme. Cel care a primit liturgia reînnoită nu simte nevoie să se roage din nou şi, mai înainte încă, să asculte din nou cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă pe care nu o cunoaşte (de multe secole!). Însă gestionarea acestor situaţii particulare sau de grupuri de persoane devine problematică. În timp ce înainte, cu Indultul lui Ioan Paul al II-lea, referinţa unică era episcopul – „marele preot al turmei sale” (SC 41) – acum situaţia se mută pe responsabilitatea parohului, cu consecinţe care nu sunt uşor imaginabile. Campania mediatică a creat o confuzie unică în imaginarul colectiv: în cea mai mare parte a cazurilor lumea crede că totul se roteşte în jurul întoarcerii Liturghiei în limba latină!

Sursa: Ercis.ro