Adventul, timp de aşteptare şi de speranţă
02.12.2007, Vatican (Catholica) - Mii de persoane s-au reunit şi astăzi la amiază în Piaţa San Pietro pentru întâlnirea cu Papa Benedict al XVI-lea, ocazie de a asculta un cuvânt de învăţătură şi de a se ruga antifonul marian Angelus. Biserica Catolică de rit latin a intrat de astăzi în perioada Adventului, perioadă de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Redăm în continuare alocuţiunea Sfântului Părinte în traducerea redacţiei române a Radio Vatican.
Dragi fraţi şi surori,
Cu această primă duminică de Advent începe un nou an liturgic: poporul lui Dumnezeu porneşte din nou la drum, pentru a trăi misterul lui Cristos în istorie. Cristos este acelaşi, ieri, astăzi şi în veci (cf. Evrei 13,8); în schimb, istorica se schimbă şi cere să fie constant evanghelizată; are nevoie de a fi reînnoită din interior şi singura adevărată noutate este Cristos: El este deplina ei împlinire, viitorul luminos al omului şi al lumii. Înviat din morţi, Isus este Domnul căruia Dumnezeu îi va supune toţi vrăjmaşii, inclusiv moartea însăşi (cf. 1Corinteni 15,25-28). Adventul este de aceea timpul prielnic pentru a retrezi în inimile noastre aşteptarea Aceluia „care este, care era şi care vine” (Apocalips 1,8). Fiul lui Dumnezeu a venit deja la Betleem – sunt de atunci douăzeci de veacuri; vine în orice moment în sufletul şi în comunitatea dispusă să îl primească; va veni din nou la sfârşitul timpurilor pentru „a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi”. Credinciosul este de aceea mereu vigilent, însufleţit de intima speranţă de a-l întâlni pe Domnul, cum spune psalmistul: „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduieşte în cuvântul său. Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât străjerii ivirea zorilor” (Psalmul 129,5-6).
Duminica aceasta este, prin urmare, o zi cât se poate de indicată pentru a oferi Bisericii întregi şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă a doua mea enciclică, pe care am dorit să o dedic tocmai temei speranţei creştine. Se intitulează „Spe salvi”, pentru că se deschide cu expresia Sfântului Paul: „Spe slavi facti sumus” („În speranţă am fost mântuiţi”, Romani 8,24). În acesta, ca şi în alte pasaje ale Noului Testament, cuvântul „speranţă” este strâns legat cu cuvântul „credinţă”. Este un dar care schimbă viaţa celui care îl primeşte, după cum dovedeşte experienţa atâtor sfinţi şi sfinte. În ce consistă această speranţă, atât de mare şi atât de „demnă de încredere” încât să ne facă să spunem că în ea noi avem „mântuirea”? Constă , în esenţă, în cunoaşterea lui Dumnezeu, în descoperirea inimii Sale de Tată bun şi milostiv. Isus, prin moartea pe cruce şi prin înviere, ne-a descoperit chipul Său, chipul unui Dumnezeu atât de mare în iubire încât ne împărtăşeşte o speranţă de neclintit, pe care nici moartea nu o poate distruge, deoarece viaţa celui care se încrede în acest Tată se deschide spre perspectiva veşniciei fericite.
Dezvoltarea ştiinţei moderne a marginalizat din ce în ce mai mult credinţa şi speranţa în sfera privată şi individuală, încât astăzi apare în mod evident, şi uneori dramatic, că omul şi lumea au nevoie de Dumnezeu – de adevăratul Dumnezeu! – altfel rămân lipsiţi de speranţă. Ştiinţa contribuie mult la binele umanităţii, dar nu este în stare să o răscumpere. Omul este răscumpărat de iubirea, care face bună şi frumoasă viaţa personală şi socială. De aceea marea speranţă, cea deplină şi definitivă, este garantată de Dumnezeu, care în Cristos ne-a vizitat şi ne-a dat viaţa, şi în El se va întoarce la sfârşitul timpurilor. În Cristos sperăm, pe El îl aşteptăm! Cu Maria, Mama sa, Biserica merge în întâmpinarea Mirelui: o face cu faptele de caritate, căci speranţa, la fel ca credinţa, se arată în iubire. Un bun Advent tuturor!
