Dialogul cu lefebvriştii într-un nou moment cheie

25.06.2008, Vatican (Catholica) - De la începutul pontificatului său, Papa Benedict al XVI-lea a făcut o prioritate din împăcarea cu cei peste 1,1 milioane de catolici ce se consideră „adevăraţii catolici”, rupţi de Roma odată cu excomunicarea Arhiepiscopului Marcel Lefebvre. Acesta a murit fără să revină la comuniunea cu Roma, iar adepţii lui au continuat să existe uniţi de aceleaşi idealuri conservatoare. În actualul Sfânt Părinte au găsit un aliat, care a reactivat diverse tradiţii vechi, de la ornate până la primirea Euharistiei în genunchi, în gură, cum s-a putut vedea la ultimele celebrări. Nu doar pentru lefebvrişti, Papa a dat motu proprio „Summorum Pontificum”, prin care a readus în actualitate vechiul Misal. Acest motu proprio a fost primit în lumea catolică cu reacţii diferite, după sensibilităţile locale.

Pentru lefebvrişti a însemnat un pas înainte dar nu suficient pentru refacerea unităţii. Ei rămân deosebit de critici la adresa Vaticanului, precum şi a Sfântului Părinte, ceea ce – din exterior privind – dă şanse mici noului ultimatum dat lor. Negocierile, sub conducerea Cardinalului Castrillon Hoyos, au continuat fără prea multă publicitate, şi nu se ştie practic stadiul lor. A ajuns însă public un document din 4 iunie în care se cere, pe lângă o serie de condiţii ce se poate presupune că au fost în prealabil discutate, poate chiar rezolvate, acceptarea altor cinci. Lefebvriştii trebuie să răspundă până la sfârşitul acestei luni… şi suntem aproape de sfârşitul ei. Printre condiţiile devenite publice găsim cerinţa ca lefebvriştii să renunţe la poziţia lor de superioritate faţă de Magisteriul actual; să nu mai aibă ieşiri publice în care să se manifeste împotriva Vicarului lui Cristos; să răspundă cu generozitate la generozitatea Vaticanului faţă de ei.

Soluţia cea mai probabilă – dacă schisma ar putea fi într-adevăr depăşită – ar fi înfiinţarea unei Prelaturi, asemenea Prelaturii Opus Dei. În această formă lefebvriştii ar putea continua să aibă structurile proprii, însemnând inclusiv şcolile proprii. Dar pentru aceasta nu trebuie depăşită doar problema formei Liturghiei, parţial rezolvată prin ultimul motu proprio, ci şi problema receptării Conciliului Vatican II. Acesta este respins de lefebvrişti în puncte esenţiale, dar rămâne încă neclar cât din această respingere se datorează de fapt punerii în practică pe alocuri dezordonată şi după propria opinie a învăţăturilor conciliare. Atât Papa Ioan Paul al II-lea cât şi Papa Benedict al XVI-lea au recunoscut în repetate rânduri că unele situaţii practice de astăzi, deşi explicate prin reforma adusă de Conciliul Vatican II, nu au de fapt nimic de-a face cu spiritul conciliar.

În timp ce până în ultima zi din iunie nu mai sunt prea multe zile, semnele de speranţe sunt firave. Într-o predică de săptămâna trecută liderul SSPX, Episcopul Bernard Fellay, vorbea despre Vatican cu aceste cuvinte: „Vor să ne facă să tăcem… dar noi nu vom tăcea.” Vaticanistul Andrea Tornielli apreciază că „astfel de condiţii favorabile pentru o reîntoarcere al deplina comuniune s-ar putea să nu se mai repete vreodată”. Miza e mare, astfel că următoarele zile ar putea aduce o extraordinară împăcare sau poate o depărtare şi mai mare. În viziunea conservatorilor catolici, cerinţele lefebvriştilor se pot reduce la „o liturghie reverenţioasă şi o învăţătură sănătoasă”. Cine, de la simplul credincios până la Papă, nu poate fi de acord cu o asemenea cerinţă? Doar că cerinţele nu le impun lefebvriştii, ci Biserica Catolică. Şi situaţia este mult mai complicată decât ar putea surprinde o frază. Să invocăm Duhul Sfânt să insufle liderilor SSPX decizia cea corectă. Timpul se scurge.