Despre rugăciunea sacerdotală a lui Isus
27.01.2012, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea şi-a dedicat cateheza din dimineaţa zilei de miercuri rugăciunii sacerdotale a lui Isus de la Ultima Cină, aşa cum o prezintă capitolul 17 al Evangheliei Sf. Ioan. Pentru a înţelege această rugăciune, „în totala ei bogăţie”, a afirmat Sfântul Părinte, este important să o vedem în contextul sărbătorii iudaice a ispăşirii, Yom kippur, în care preotul caută ispăşire mai întâi pentru el însuşi, apoi pentru preoţi şi în fine pentru întreaga comunitate. Similar, „în acea noapte Isus se adresează Tatălui în momentul în care se oferă pe Sine însuşi. El, preot şi victimă, se roagă pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi cei care vor crede în El, pentru Biserica din toate timpurile.”
Rugăciunea folosită de Isus pentru El însuşi este cererea propriei glorificări. „În realitate este mai mult decât o cerere”, a spus Pontiful, „este o declaraţie de disponibilitate deplină de a intra, liber şi generos, în planul lui Dumnezeu Tatăl care se împlineşte în faptul de a fi dat şi în moartea şi învierea Sa. […] El începe rugăciunea sacerdotală spunând: ‘Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine’. Glorificarea pe care Isus o cere pentru sine însuşi, ca Mare Preot, este intrarea în ascultarea deplină faţă de Tatăl, o ascultare care îl conduce la deplina Sa condiţie filială: ‘Şi acum, Tată, glorifică-mă la Tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea’.” A doua parte a rugăciunii lui Isus este mijlocirea pentru discipolii care l-au urmat, cerând ca ei să fie consacraţi. Isus spune: „Ei nu sunt din lume aşa cum Eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr.” Şi a explicat: „a consacra înseamnă a transfera o realitate – o persoană sau lucru – în proprietatea lui Dumnezeu. Şi în aceasta sunt prezente două aspecte complementare: pe de o parte a scoate din lucrurile obişnuite, a segrega, ‘a pune deoparte’ din ambientul vieţii personale a omului pentru a fi dăruiţi total lui Dumnezeu; şi pe de altă parte această segregare, această transferare la sfera lui Dumnezeu, are semnificaţia tocmai de ‘trimitere’, de misiune: tocmai pentru că este dăruită lui Dumnezeu, realitatea, persoana consacrată există ‘pentru’ alţii, este dăruită altora.”
În a treia etapă a rugăciunii sacerdotale, „Isus se adresează Tatălui pentru a mijloci în favoarea tuturor celor care vor fi duşi la credinţă prin misiunea inaugurată de apostoli şi continuată în istorie: ‘Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor’. Isus se roagă pentru Biserica din toate timpurile, se roagă şi pentru noi. […] Cererea centrală din rugăciunea sacerdotală a lui Isus dedicată discipolilor săi din toate timpurile este aceea a viitoarei unităţi a celor care vor crede în El. Această unitate nu este un produs lumesc. Ea provine exclusiv din unitatea divină şi ajunge la noi de la Tatăl prin Fiul şi în Duhul Sfânt.” Prin această rugăciune Isus împlineşte instituirea Bisericii, „care nu este altceva decât comunitatea discipolilor care, prin credinţa în Isus Cristos ca trimis al Tatălui, primeşte unitatea sa şi este implicată în misiunea lui Isus de a mântui lumea conducând-o la cunoaşterea lui Dumnezeu”. Papa Benedict i-a invitat pe credincioşi să citească şi să mediteze asupra rugăciunii sacerdotale a lui Isus şi să se roage lui Dumnezeu însuşi, cerându-i „să ne ajute să intrăm, în mod mai deplin, în proiectul pe care îl are cu fiecare dintre noi; să-I cerem să fim ‘consacraţi’ Lui, să-i aparţinem tot mai mult, pentru a putea să-i iubim tot mai mult pe alţii, de aproape şi de departe; să-i cerem să fim mereu capabili să deschidem rugăciunea noastră la dimensiunile lumii […]; să-i cerem darul unităţii vizibile dintre toţi cei care cred în Cristos […]; să ne rugăm pentru a fi mereu gata să răspundem oricui ne cere cont de speranţa care este în noi.”
Priviti cum Sfantul Parinte merge din nou la esente!
Minunat… la ultima seara a saptamanii ecumenice, sfantul Parinte ne introduce si pe noi la Ultima Cina a Domnului impreuna cu ucenirii Lui… dar mai ales ne teleporteaza langa Isus, in prezenta Tatalui, in rugaciune… se roaga pentru El, pentru ucenici si pentru cei care vor crede prin cuvantul lor… s-a rugat si pentru noi.
Eu am uitat sa ma rog pentru mine! Promit sa nu mai uit… si promit ca la Roma, sa reinnoiesc legamantul meu personal cu Dumnezeu, consacrarea mea Invatatorului nostru Isus Cristos, Maicutei Sfinte si Bisericii Iubirii lui Cristos, asa cum ne invata Sfantul Parinte Papa Benedict al XVI-lea:
Sa ne rugam Lui Dumnezeu “să ne ajute să intrăm, în mod mai deplin, în proiectul pe care îl are cu fiecare dintre noi; să-I cerem să fim ‘consacraţi’ Lui, să-i aparţinem tot mai mult, pentru a putea să-i iubim tot mai mult pe alţii, de aproape şi de departe; să-i cerem să fim mereu capabili să deschidem rugăciunea noastră la dimensiunile lumii […]; să-i cerem darul unităţii vizibile dintre toţi cei care cred în Cristos […]; să ne rugăm pentru a fi mereu gata să răspundem oricui ne cere cont de speranţa care este în noi.”
Gasim in cuvintele Papei, doua definitii: a Bisericii si a unitatii autentice. Valoarea teologului o descoperim in simplitatea cuvintelor si marturia vietii, asadar Biserica: ” nu este altceva decât comunitatea discipolilor care, prin credinţa în Isus Cristos ca trimis al Tatălui, primeşte unitatea sa şi este implicată în misiunea lui Isus de a mântui lumea conducând-o la cunoaşterea lui Dumnezeu”.
Iar Unitatea: „Această unitate nu este un produs lumesc. Ea provine exclusiv din unitatea divină şi ajunge la noi de la Tatăl prin Fiul şi în Duhul Sfânt.”
Intai de toate, Sfantul Parinte ne invata sa ne rugam, privind la Isus, citind cuvintele Sale din Sfanta Scriptura si meditandu-le, prin raportarea la viata noastra personala.