Papa Francisc: Biserica este o mamă curajoasă
17.09.2013, Vatican (Catholica) - Biserica are curajul unei femei care îşi apără copiii pentru ca să îi ducă la întâlnirea cu mirele ei, a spus Papa Francisc la Sf. Liturghie celebrată azi-dimineaţă în capela Casei Sf. Marta din Vatican. Referindu-se la Evanghelia zilei, despre întâlnirea emoţionantă dintre Isus şi văduva din Nain, care îşi ducea la cimitir copilul fără viaţă, Sfântul Părinte a spus că, într-un anumit sens, şi Biserica are trăsăturile unei văduve şi este însufleţită de dorinţa de a-l întâlni pe Domnul ei, aflăm din materialul publicat de Radio Vatican.
Isus are „capacitatea de a suferi împreună cu noi, de a fi aproape de noi în suferinţă şi de a le lua asupra Sa”. Vorbind de întâlnirea dintre Isus şi văduva din Nain (Luca 7, 11-17), Papa a spus că Isus „a fost cuprins de o profundă compasiune” faţă de această femeie văduvă, care tocmai îşi pierduse singurul ei copil. Isus, a remarcat Pontiful, „cunoştea condiţia femeii văduve din acel timp”, şi de aceea „avea o iubire specială faţă de văduve, se îngrijea de ele”. Pontiful a subliniat că „această văduvă este o imagine a Bisericii pentru că, într-un anumit sens, şi Biserica este văduvă”.
„Mirele ei este plecat iar ea merge în istorie cu speranţa de a-l regăsi, de a se întâlni din nou cu El. Ea îi va fi mireasă pentru totdeauna. Dar în tot acest răstimp, Biserica este singură! Domnul nu se face văzut. Ea are o anumită dimensiune de văduvie. Mă face să mă gândesc la văduvia Bisericii. Această Biserică curajoasă, care îşi apără copiii, ca acea văduvă din Evanghelie care mergea la judecătorul corupt ca să se apere şi în cele din urmă a învins. Maica noastră Biserică este curajoasă, are curajul unei femei care ştie că fiii ei sunt ai ei şi trebuie să îi apere şi să îi ducă la întâlnirea cu Mirele ei!”
Papa s-a referit şi la alte văduve din Sf. Scriptură, în special la văduva macabeilor, cu şapte copii care au fost martirizaţi pentru că nu s-au lepădat de credinţa în Dumnezeu. Biblia, a observat Pontiful, spune că această femeie vorbea copiilor ei „în dialect, în prima limbă”. Este limba pe care copiii o învăţă de la mama în fragedă pruncie. La rândul ei, a continuat Papa, Biserica, maica noastră, ne vorbeşte în «dialect», pe limba adevăratei ortodoxii în credinţă, o limbă pe care toţi o înţelegem pentru că este limba catehismului”. Cuvintele ei ne dau „curajul de a merge înainte în lupta împotriva răului”.
„Această dimensiune de văduvie a Bisericii, care merge pe cale în istorie, cu speranţa de a-l întâlni, de a-l regăsi pe Mirele ei… Aşa este maica noastră Biserică! Când este fidelă, Biserica ştie să plângă. Când Biserica nu plânge, ceva nu merge. Plânge pentru copiii ei şi se roagă. Este o Biserică ce merge înainte şi îşi creşte copiii, le dă curaj şi îi însoţeşte până la ultimul rămas bun pentru a-i lăsa în mâinile Mirelui ei, cel pe care, la sfârşit, şi ea îl va întâlni. Aceasta este maica noastră Biserică! Eu o văd în această văduvă, care plânge. Şi ce spune Domnul Bisericii? «Nu plânge! Eu sunt cu tine, Eu te însoţesc, Eu te aştept acolo, la nuntă, la nunta de pe urmă, la nunta Mielului. Şterge-ţi lacrimile, căci acest copil al tău era mort, dar acum trăieşte!»”
Acesta este „dialogul Domnului cu Biserica”. Ea „îşi apără copiii, dar când vede că fiii sunt morţi, plânge. Iar Domnul îi spune: «Eu sunt cu tine şi fiul tău este cu mine». Cum a spus copilului din Nain să se ridice de pe patul morţii, Isus ne spune şi nouă de atâtea ori să ne ridicăm atunci când suntem morţi din cauza păcatului şi mergem să îi cerem iertare.” Şi după ce „ne iartă păcatele şi ne aduce din nou la viaţă”, Isus, ca odinioară la Nain, ne încredinţează din nou în braţele mamei noastre: „Împăcarea noastră cu Domnul nu se încheie la dialogul «eu, tu şi preotul care îmi dă iertarea». Se termină când Isus ne restituie mamei noastre. Atunci se încheie reconcilierea, pentru că nu există cale de viaţă, nu există iertare, nu există împăcare în afara Maicii Biserici.”
„Privind la această văduvă”, a încheiat Sfântul Părinte, „îmi vin în minte, una după alta, toate aceste realităţi, dar în această văduvă văd icoana văduviei Bisericii care este pe cale şi îl caută pe Mirele ei. Doresc să îi cer Domnului harul de a fi mereu încrezători în această mamă care ne apără, ne învaţă, ne face să creştem şi ne face să vorbim în «dialect».”
