Relatio post disceptationem – Discuţii: perspective pastorale

14.10.2014, Vatican (Catholica) - Cea mai amplă parte a Raportului post-discuţii (relatio post disceptationem) al Sinodului extraordinar privind familia, prezentat în dimineaţa zilei de luni, 13 octombrie 2014, de raportorul general al Adunării, Cardinalul Peter Erdo, este partea a treia, „Discuţii: perspective pastorale”. Vă oferim în continuare câteva fragmente din această parte în care, conform documentului, se urmăreşte „a discuta în lumina Domnului Isus pentru a discerne căile în care Biserica şi societatea îşi pot reînnoi angajamentul faţă de familie.” „Dialogul sinodal a permis a se conveni asupra unor elemente pastorale mai urgent de încredinţat spre concretizare în Bisericile locale, în comuniune cum Petro et sub Petro”.

„Va fi decisiv să se pună în evidenţă primatul harului, şi astfel posibilităţile pe care Duhul Sfânt le oferă în Sacrament. Este vorba despre a experimenta faptul că Evanghelia familiei este bucurie care umple inima şi viaţa întreagă… Este nevoie de o convertire misionară: este necesar să nu ne oprim la o vestire pur şi simplu teoretică şi deconectată de problemele reale ale persoanelor. Nu trebuie să uităm că criza de credință a dus la o criză a căsătoriei și a familiei, și, ca urmare, s-a întrerupt de multe ori transmiterea credinței de la părinți la copii. În faţa unei credințe puternice, impunerea unor perspective culturale care slăbesc familia și căsătoria nu are niciun efect.”

„Convertirea trebuie să fie în primul rând una a limbajului, pentru ca să fie într-adevăr semnificativă. Vestirea trebuie să facă să se experimenteze faptul că Evanghelia familiei este răspunsul la aşteptările cele mai profunde ale ființei umane: la demnitatea sa, la împlinirea deplină în reciprocitate și comuniune. Nu este vorba doar de a prezenta o normativă, ci de a propune valori, ca răspuns la nevoia de ele, care se constată astăzi chiar și în țările cele mai secularizate. Indispensabila aprofundare biblico-teologică trebuie să fie însoțită de dialog, la toate nivelurile. Mulți au insistat pe o abordare mai pozitivă a bogățiilor conținute şi în diferitele experiențe religioase, fără a tăcea în privinţa dificultăților. În diferitele realităţi culturale trebuie cultivate mai întâi posibilităţile și în lumina lor respinse limitele și radicalizările.”

„Complexa realitate socială şi provocările pe care familia de astăzi este chemată să le înfrunte cer o implicare majoră a întregii comunităţi creştine pentru pregătirea logodnicilor la căsătorie. Cu privire la această necesitate, Părinţii sinodali au fost în acord în a sublinia exigenţa unei mai mari implicări a întregii comunităţi, privilegiind mărturia familiilor însele, pe lângă o înrădăcinare a pregătirii la căsătorie în drumul de iniţiere creştină, subliniind legătura Căsătoriei cu celelalte Sacramente. S-a evidenţiat de asemenea necesitatea unor programe specifice pentru pregătirea imediată la căsătorie, care să fie o adevărată experienţă de participare la viaţa eclesială şi să aprofundeze diferitele aspecte ale vieţii familiale. Primii ani de căsătorie sunt o perioadă vitală şi delicată în timpul căreia cuplurile cresc în conştientizarea provocărilor şi semnificaţiei căsătoriei. De aici exigenţa unei însoţiri pastorale care să meargă dincolo de celebrarea sacramentului. Este de o mare importanţă în această pastoraţie prezenţa cuplurilor cu experienţă.”

„Simpla coabitare este adesea aleasă din cauza mentalităţii generale, contrară instituţiilor şi angajamentelor definitive, dar şi în aşteptarea unei siguranţe existenţiale (loc de muncă şi salariu fix)… Uniunile de facto sunt foarte numeroase, nu din motivul respingerii valorilor creştine privind familia şi căsătoria, ci mai ales pentru faptul că a te căsători este un lux, astfel încât sărăcia materială împinge la a trăi în uniuni de facto. Chiar şi în astfel de uniuni este posibil să se întâlnească autentice valori familiale sau cel puţin dorinţa de ele. Trebuie ca însoţirea pastorală să plece întotdeauna de la aceste aspecte pozitive. Toate aceste situaţii trebuie abordate în manieră constructivă, încercând transformarea lor în oportunităţi de a merge spre plinătatea căsătoriei şi a familiei în lumina Evangheliei.”

„Fiecare familie rănită trebuie înainte de toate ascultată cu respect şi iubire… Un astfel de discernământ este indispensabil pentru cei separaţi şi divorţaţi. Trebuie respectată mai ales suferinţa celor care au suferit pe nedrept separarea şi divorţul. Iertarea pentru nedreptatea suferită nu este uşoară, dar este un drum pe care harul îl face posibil. De asemenea, trebuie subliniat mereu faptul că este indispensabil a se ocupa în manieră fidelă şi constructivă de consecinţele separării sau divorţului asupra copiilor: ei nu pot deveni un „obiect” de dispută şi trebuie căutate forme mai bune pentru ca să poată să depăşească trauma destrămării familiale şi să crească în manieră cât mai mult posibil senină.”

„Diverşii Părinţi au subliniat necesitatea de a face mai accesibile şi uşoare procedurile de recunoaştere a cazurilor de nulitate. Între propuneri s-au indicat eliminarea necesităţii unei duble sentinţe conforme; posibilitatea de a stabili o cale administrativă sub responsabilitatea Episcopului diecezan; un proces sumar pentru rezolvarea cazurilor de nulitate evidentă. Potrivit unor propuneri cu autoritate, ar putea fi analizată apoi posibilitatea de a considera relevantă credinţa logodnicilor în stabilirea validităţii Sacramentului Căsătoriei… Situaţiile divorţaţilor recăsătoriţi cer un discernământ atent şi o însoţire plină de respect, evitând orice limbaj şi atitudine care să îi facă să se simtă discriminaţi. A avea grijă de ei nu este pentru comunitatea creştină o slăbire a credinţei şi a mărturiei sale privind indisolubilitatea căsătoriei, ci ea exprimă tocmai prin această grijă caritatea sa.”

„Persoanele homosexuale au daruri şi calităţi de oferit comunităţii creştine: suntem capabili să primim aceste persoane, garantându-le un spaţiu de fraternitate în comunităţile noastre? Adesea ele doresc să găsească o Biserică ce să le fie casă primitoare. Comunităţile noastre sunt în măsură să fie astfel, acceptând şi evaluând orientarea lor sexuală, fără a compromite doctrina catolică despre familie şi căsătorie? Problema homosexualităţii ne cere o reflecţie serioasă asupra elaborării de drumuri realiste de creştere afectivă şi de maturitate umană şi evanghelică integrând dimensiunea sexuală: se prezintă aşadar ca o importantă provocare educativă. Biserica afirmă în plus că uniunile între persoane de acelaşi sex nu pot fi echivalate cu căsătoria dintre bărbat şi femeie. Nu este acceptabil nici să se exercite presiuni asupra atitudinii păstorilor, şi nici ca organismele internaţionale să condiţioneze ajutoarele financiare de introducerea de normative inspirate de ideologia gender.”