Să eliberăm Sinodul de catastrofisme

18.03.2015, Roma (Catholica) - Asupra lucrărilor apropiatului Sinod despre familie suflă puternic sirenele catastrofiştilor. Strategii mediatico-ecleziastice coordonate continuă să armeze „rezistenţa preventivă” împotriva oricărei ipoteze de a reconsidera – şi în manieră foarte supravegheată – interdicţia la Sacramente care îi afectează pe divorţaţii recăsătoriţi. Spun că este în joc ortodoxia credinţei. Insistă că despre aceste lucruri nu se discută, dacă nu se vrea ameninţarea unităţii Bisericii.

Dar cu adevărat potenţiale contraste cu privire la temele controversate de la Sinod reprezintă o ameninţare inedită şi primejdioasă pentru comuniunea eclezială? Şi este corect a bloca drumul pentru confruntare apelând la continuitatea învăţăturii şi a tradiţiei? Vatican Insider l-a întrebat pe preotul şi teologul Severino Dianich, pasionat de decenii să cerceteze misterul lui Cristos în drumul său în istorie. Interviul a fost publicat în traducere pe Ercis.ro.

– Pentru unii Sinodul despre familie pune în pericol unitatea Bisericii. Chiar trebuie să ne îngrijorăm?

– Cel care raţionează astfel pare să ignore istoria Bisericii. Şi nu trăieşte experienţa înseninătoare că Dumnezeu e cel care conduce Biserica şi nu noi cu certurile şi bătăliile noastre. Este o chestiune de credinţă şi chiar de o bună conştiinţă istorică. Pentru că toată istoria creştinismului este şi istoria unei mari confruntări, cu tensiuni şi conflicte, în jurul misterului credinţei şi al revelării lui Dumnezeu care este mai mare decât cuvintele şi formulele noastre. Avem în mână lucruri mult mai mari decât noi, pentru ca asupra oricărei chestiuni să fie disponibilă o soluţie univocă.

– Cum poate ajuta privirea asupra istoriei?

– La Conciliul din Niceea, în 325, s-a definit că Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu este „de o fiinţă cu Tatăl”. Repetăm aceasta şi astăzi în Crezul de la Liturghia duminicală. Totuşi, această formulă a fost obiectul unor infinite discuţii şi dezbateri grave, numai pentru că era inovatoare, deci, după unii, inacceptabilă, pentru că nu trebuia să se introducă în Crez o expresie care nu este în Biblie.

– Şi mai recent?

– Dezbaterile la Conciliul Vatican II au fost mult mai puternice decât cele înregistrate în Sinodul despre familie, şi prin profunzimea şi greutatea mai mare a multor chestiuni de pe ordinea de zi. Atunci, de exemplu, a costat multă trudă să se ajungă la un consens cu privire la declaraţia Nostra Aetate, despre dialogul cu ebraismul şi celelalte tradiţii religioase. Pentru a nu vorbi despre disputele cu privire la declaraţia despre libertatea religioasă. Şi totuşi, în concluzie, şi cu privire la pronunţările cele mai controversate s-a ajuns adesea la consensul de 90% al părinţilor conciliari. În cele din urmă, Biserica redescoperă, reînnoieşte şi întăreşte unitatea sa. Dar aceasta se întâmplă printr-un drum istoric, nu ca deducţie rigidă şi statică de postulate a priori.

Chiar la Conciliul Vatican II, în timpul celor patru sesiuni de-a lungul celor patru ani ai desfăşurării sale, lucrurile s-au răsturnat în multe privinţe faţă de schemele în care se dorea la început să se canalizeze dezbaterea. Şi acest lucru s-a putut întâmpla tocmai pentru că discuţia a fost reală şi rodnică. Astfel sensibilitatea conciliară, care la început putea să apară minoritară, încet-încet s-a evidenţiat şi a convins cea mai mare parte a părinţilor. Aceasta este dinamica vitală care se realizează atunci când se discută în Biserică.

– Se spune însă că adevărul nu se schimbă şi că schimbările pe acest teren sunt o cedare în faţa mentalităţii dominante.

– Nu! Adevărul nu se schimbă, ci noi, care îl credem şi îl comunicăm prin formele noastre mentale şi cuvintele noastre, ne schimbăm. În domeniul moral, este suficient să ne gândim că timp de secole în Biserică era considerat imoral şi păcătos împrumutul cu dobândă: astăzi aici între noi cine este cel care nu are un cont în bancă? Şi putem aminti că în statul pontifical exista pedeapsa cu moartea, era permisă prostituţia… Şi s-ar putea da mii de alte exemple privind modul în care lucrurile s-au schimbat, în practică şi în afirmaţiile de principiu.

– Adevărul poate fi însă supus la vot? Biserica poate să devină ca un parlament?

– A spune că adevărul nu poate fi supus la vot este o afirmaţie pe cât de ambiguă pe atât de sacrosanctă. Adevărul nu se supune la vot. Dar putem supune la vot modurile diferite pe care le avem noi de a-l recunoaşte, de a-l primi şi de a-l transmite şi apoi, mai ales, instrumentele prin care vrem să-l trăim. Oricum, un Sinod sau un Conciliu nu acţionează cu aceeaşi procedură dintr-un parlament. Parlamentele trebuie să formuleze şi să voteze legi. Conciliile şi Sinoadele, înainte de a decide legi, trebuie să găsească şi să exprime „simţul credinţei” poporului lui Dumnezeu care trăieşte astăzi, adică al Bisericii.

– În concret, aceasta ce anume comportă?

– Un parlament poate să-şi permită să voteze o lege cu un singur vot de majoritate, în timp ce în colegialitatea eclezială, dincolo de regulamente, aspiraţia este mereu aceea de a avea o majoritate vastă. La ultimul Conciliu, Papa Paul al VI-lea cerea de atâtea ori să se ia în considerare şi idei pe care el personal nu le împărtăşea. Dar îi solicita de asemenea pe părinţi să ţină cont de ele, pentru că aceasta însemna a aduna un consens mai vast. Pentru că ceea ce reiese la sfârşit trebuie să exprime credinţa Bisericii, în care toţi trebuie să se poată recunoaşte. Şi cu cât credinţa este mai robustă, cu atât putem să ne permitem să discutăm şi să ne certăm, fiind siguri că harul lui Dumnezeu ne va menţine în credinţă.

– Dacă este aşa, de unde vine exasperarea „catastrofistă” alimentată de mass-media?

– Nu este exclus ca în jurul anumitor cuvinte de ordine despre chestiuni controversate să se poată coagula blocuri de interes complexe. În afară de aceasta, a se înfrunta cu privire la deja vu şi la ceea ce s-a spus deja este mereu mai comod. Şi apoi există motive mai pertinente.

– La ce vă referiţi?

Unii, în timpul discuţiilor de la ultimul Sinod, au făcut referinţă critică la o anumită linie de gândire „esenţialistă”. Există o tendinţă care interpretează credinţa şi toate aspectele sale ca şi cum ar fi vorba de un sistem metafizic. Conform acestei perspective, unica necesitate care e urgentă pare să fie aceea de a determina adevărul în concepte clare şi distincte, ca la Descartes, într-un soi de metafizică a credinţei, pentru a raţiona apoi despre toate pornind de acolo, cu o logică de fier şi deductivă. Numai aceasta ar garanta adevărul şi „ţinuta” sistemului.

– Ce anume nu funcţionează?

– De-a lungul acestei căi se poate realiza numai trecerea de la o idee la alta, de la abstracţie la abstracţie, de la un principiu universal la o normă universală. Şi toate acestea încă nu-mi spun nimic despre viaţa reală. Prezumţia „esenţialiştilor” se află în această reducere a drumului credinţei la o procedură logică. Şi adevărul este ca închis în formule „sigure”, în afara cărora suntem în contradicţie. În timp ce realitatea, aşa cum a repetat şi Papa Francisc, este superioară ideii şi în infinitele sale particularităţi nu poate fi redusă niciodată la o idee.

– Cum se reflectă această reducere pe frontul „magmei” vieţii reale?

– Să luăm nodul crucial al dezbaterii sinodale, adică trecerea de la afirmarea principiului de indisolubilitate a căsătoriei la norma ecleziastică ce îi împiedică pe divorţaţii recăsătoriţi să primească dezlegarea şi să se împărtăşească. Această trecere nu este imediată şi nici obligatorie. Pentru aceasta Biserica, aşa cum a făcut norma, o poate chiar modifica, fără a renega principiul cu care era justificată acea normă. Pentru că în zona intermediară dintre principiu şi normă intră în joc realităţile de fapt. Între acestea, de exemplu, există cazul foarte frecvent de situaţii ireversibile, în care credinciosul este considerat în stare de păcat pentru că s-a recăsătorit după ce a divorţat, dar ar comite un alt păcat dacă ar abandona noua sa familie pentru a o reconstrui pe cea considerată singura „legitimă”. Un caz în faţa căruia norma pare neadecvată. Şi este numai cazul cel mai răsunător între multele care s-ar putea descrie.

– Care sunt criteriile şi factorii care garantează şi păstrează oricum unitatea Bisericii în credinţa împărtăşită?

– Criteriul de fond este cel indicat de ultimul Conciliu în constituţia Dei Verbum: Sfânta Scriptură citită în Tradiţia Bisericii şi Tradiţia întemeiată în Sfânta Scriptură. Acesta este criteriul cheie, cel decisiv. Tradiţia, tocmai pentru că nu este fixată într-un text scris, a trecut prin atâtea faze diferite, şi cu privire la chestiunea căsătoriei sacramentale, care face parte din temele Sinodului. E suficient să ne gândim că forma canonică a fost impusă ca necesară pentru validitatea căsătoriei abia cu Conciliul din Trento.

– La ce faceţi referinţă?

– Acum convieţuirile de facto nu pot să fie considerate căsătorie validă, dat fiind faptul că nu au forma canonică, deci în Biserica Catolică nu pot să fie considerate legitime. Dar înainte ca la Conciliul din Trento să se stabilească forma canonică pentru celebrarea căsătoriei, cum se căsătoreau catolicii? Istoria diversităţilor impune o cercetare şi ne face să percepem şi schimbările culturale şi condiţionările antropologice care marchează timpul nostru, pentru a evalua ceea ce ele comportă pentru vestirea creştină şi viaţa de credinţă. Este ceea ce a făcut Conciliul cu privire la temele sale.

– Referitor la consultarea sinodală, în vederea adunării, înregistraţi o reală implicare a corpului eclezial?

– Impresia este că în Italia nu s-a făcut suficient, mai ales din partea Diecezelor. Dacă ar fi fost ceva serios, s-ar fi aflat, aşa cum s-a întâmplat pentru unele iniţiative izolate ca aceea luată de Biserica din Bolzano. Este un păcat.

– Ce se va putea aştepta de la Sinodul din octombrie?

– Eu mă aştept să se discute deschis, fără prejudecăţi, şi să se ajungă la formarea unui consens amplu. Desigur cu unele compromisuri, dar fără a lăsa lucrurile exact cum sunt până acum. Atitudinea pastorală faţă de cuplurile „iregulare” conform disciplinei Bisericii s-a schimbat deja sub Papa precedent. Actualul Papă şi Sinodul deja celebrat au mers înainte pe acelaşi drum. Eu sper să se ajungă la o indicaţie autoritară şi, pe cât posibil, la formularea de norme canonice care să permită reconstruirea acelui ţesut de relaţii, acum sfâşiat, cu acei mulţi credincioşi care nu mai pot reconstrui familia lor precedentă, fără a comite nedreptate gravă faţă de cea în care se află acum, dar care doresc să trăiască integral viaţa lor eclezială.

Sursa: Ercis.ro