Papa Francisc despre realitatea rănilor în viaţa de familie
25.06.2015, Vatican (Catholica) - Reafirmând valoarea căsătoriei, Papa Francisc a vorbit despre suferinţa în familie şi despre cum aceasta se poate răsfrânge asupra copiilor. Continuându-şi catehezele despre familie din cadrul audienţelor generale de miercuri, din Piaţa San Pietro, Sfântul Părinte s-a concentrat ieri pe o realitate comună tuturor familiilor: rănile. „Lucrul cel mai urât!”, a exclamat el.
„Mă întreb dacă nu ne-am anesteziat şi faţă de rănile din sufletul copiilor”, a spus Pontiful. „Cu cât se încearcă mai mult să se compenseze cu cadouri şi gustări, cu atât mai mult se pierde sensul rănilor sufletului – mai dureroase şi profunde. Vorbim mult despre tulburări comportamentale, despre sănătatea psihică, despre bunăstarea copilului, despre neliniştea părinţilor şi a copiilor… Dar mai ştim ce anume este o rană a sufletului? Simţim povara muntelui care zdrobeşte sufletul unui copil, în familiile în care se tratează rău sau se provoacă rău, ajungând să se frângă legătura fidelităţii conjugale? Ce povară are în alegerile noastre – alegeri greşite, de exemplu – ce povară are sufletul copiilor?”
Papa le-a spus celor prezenţi că toată familia suferă atunci când un membru al ei îl răneşte pe altul. Prin cuvintele noastre, acţiunile şi lipsa de acţiune, putem uneori să micşorăm iubirea dintre membrii familiei. Sfântul Părinte a avertizat că ascunderea acţiunilor care îi rănesc pe cei dragi doar adâncesc rănile, adesea conducând la mânie şi tensiune. Dacă devin adânci, apar acele cazuri „în care despărţirea este inevitabilă. Uneori poate să devină chiar necesară din punct de vedere moral, când întocmai este vorba de a sustrage pe soţul mai slab, sau pe copiii mici, de la rănile mai grave cauzate de prepotenţă şi de violenţă, de umilire şi de exploatare, de înstrăinare şi de indiferenţă.” Trebuie precizat că Papa nu a vorbit aici de divorţ, de, ci de separarea soţilor: ei rămân căsătoriţi, dar contexte speciale pot justifica trăirea separată.
Pontiful a încheiat amintind că „nu lipsesc, mulţumire fie lui Dumnezeu, cei care, susţinuţi de credinţă şi de iubire faţă de copii, mărturisesc fidelitatea lor faţă de o legătură în care au crezut oricât de imposibil ar apărea să o readucă la viaţă. Însă nu toţi cei despărţiţi simt această vocaţie. Nu toţi recunosc, în singurătate, un apel al Domnului adresat lor. În jurul nostru găsim diferite familii în situaţii aşa-numite iregulare – mie nu-mi place acest cuvânt – şi ne punem multe întrebări. Cum să le ajutăm? Cum să le însoţim? Cum să le însoţim pentru ca să nu devină copiii ostateci ai tatălui sau ai mamei?” A încheiat îndemnând „să îi cerem Domnului o credinţă mare, pentru a privi realitatea cu privirea lui Dumnezeu; şi o mare caritate, pentru a ne apropia de persoane cu inima Sa milostivă”.
Legături
Imagini
