Interviul Papei Francisc pentru „Paris Match” (II)
16.10.2015, Paris (Catholica) - Vineri, 9 octombrie 2015, Papa Francisc a acordat un interviu pentru revista franceză „Paris Match”, interviu care a apărut în traducere pe Ercis.ro. În a doua parte a acestui interviu, Sfântul Părinte vorbește între altele despre problema imigranților și a refugiaților, despre capitalism și profit, despre Jubileul Milostivirii.
– Credeți că țări precum Franța, care primesc un mare număr de creștini, pot ajuta într-o zi comunitățile din Orient amenințate de islamism să se întoarcă în țările lor?
– Ceea ce se întâmplă sub ochii tuturor este o tragedie umanitară, care ne interpelează. Pentru noi, creștinii, rămân indispensabile cuvintele lui Isus care ne-a invitat să îl vedem în cei săraci și în străinii care au nevoie de ajutor. Ne-a spus că fiecare gest de solidaritate față de ei este un gest față de El. Dar în întrebarea dumneavoastră atingeți o temă foarte importantă: nu putem să ne resemnăm cu faptul că aceste comunități, care astăzi sunt minoritare în regiunile din Orientul Mijlociu, trebuie să lase casele lor, pământurile lor, ocupațiile lor.
Creștinii sunt cetățeni cu titlu deplin ai acelor țări, sunt prezenți ca adepți ai lui Isus de două milenii, pe deplin inserați în acele contexte culturale, în istoria popoarelor lor. Avem datoria umană și creștină de a acționa în fața urgenței. Însă nu putem să uităm cauzele care au provocat-o, să ne prefacem că nu există. Să ne întrebăm pentru ce fug atâția oameni, care sunt cauzele atâtor războaie și atâtor violențe. Să nu uităm pe cei care alimentează ura și violența și pe cei care speculează cu privire la războaie, cum sunt traficanții de arme. Și să nu uităm nici ipocrizia acelor puternici ai pământului care vorbesc despre pace dar apoi, pe sub mână, vând arme.
– Dincolo de asistența imediată, ce se poate face pentru refugiați?
– Se poate încerca să se rezolve această dramă numai privind departe. Acționând pentru a favoriza pacea. Lucrând concret pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei. Angajându-ne pentru a construi modele de dezvoltare economică în care în centru să fie omul și nu banul. Acționând pentru ca demnitatea fiecărui bărbat, a fiecărei femei, a fiecărui copil, a fiecărui bătrân să fie mereu respectată.
– Capitalismul și profitul sunt cuvinte diabolice?
– Capitalismul și profitul nu sunt diabolice dacă nu se transformă în idoli. Nu sunt diabolice dacă rămân instrumente. Dacă în schimb domină ambiția neînfrânată după bani, iar binele comun și demnitatea oamenilor trec în planul al doilea sau al treilea, dacă banii și profitul cu orice preț devin un fetiș de adorat, dacă aviditatea este la baza sistemului nostru social și economic, societățile noastre sunt destinate ruinării. Ființele umane și întreaga creație nu trebuie să fie în slujba banului: consecințele a ceea ce se întâmplă sunt sub ochii tuturor!
– Jubileul Milostivirii va începe la 8 decembrie. Cum v-a venit ideea?
– De la Papa Paul al VI-lea încoace, Biserica a pus tot mai mult accentul pe referința la milostivire. În timpul pontificatului Sfântului Ioan Paul al II-lea, acest accent s-a exprimat cu și mai multă forță: Enciclica Dives in misericordia, instituirea sărbătorii Milostivirii Divine, canonizarea Sfintei Faustina Kowalska. Prelungind această linie, reflectând și rugându-mă, m-am gândit că ar fi fost frumos să proclam un An Sfânt extraordinar, Jubileul Milostivirii.
– Entuziasmul formidabil al cărui obiect sunteți dumneavoastră va putea contribui la rezolvarea crizei mondiale?
– În aceste domenii delicate, acțiunea Papei și a Sfântului Scaun face abstracție de gradul de simpatie pe care în acest sau în acel moment o trezesc persoanele. Încercăm să favorizăm cu dialogul soluționarea conflictelor și construirea păcii. Căutăm în mod neobosit căi pașnice și negociabile pentru a rezolva crizele și conflictele. Sfântul Scaun pe scena internațională nu are interese de apărat, ci acționează prin toate canalele sale posibile pentru a favoriza întâlnirea, dialogul, procesele de pace, respectarea drepturilor umane. Cu prezența mea în țări ca Albania și Bosnia și Herțegovina am încercat să încurajez exemple de conviețuire și colaborare între oameni de diferite credințe religioase, pentru depășirea rănilor lăsate deschise de recentele conflicte tragice.
Nu fac proiecte, nici nu mă ocup de strategii de politică internațională: sunt conștient că glasul Bisericii în atâtea ocazii și situații este vox clamantis in deserto, glasul unuia care strigă în pustiu. Însă cred că tocmai fidelitatea față de Evanghelie ne cere să fim constructori de punți și nu de ziduri. Nu trebuie exagerat cu privire la rolul Papei și al Sfântului Scaun. Ceea ce s-a întâmplat între Statele Unite și Cuba este un exemplu: am încercat doar să favorizăm voința de dialog prezentă în responsabilii din cele două țări. Și mai ales ne-am rugat.
– Cum reușiți să vă păstrați simplitatea și rigoarea de iezuit după ce ați celebrat la Manila o Liturghie în fața a șapte milioane de credincioși și a sute de milioane de telespectatori?
– Când un preot celebrează Liturghia, este desigur în fața credincioșilor, dar înainte de toate este în fața Domnului. Oricum, cu cât suntem mai mult în fața mulțimilor, cu atât trebuie să fim mai mult conștienți de micimea noastră, de faptul că suntem „slujitori inutili”, cum ne cere Isus. Cer în fiecare zi harul de a putea fi semn care face trimitere la prezența lui Isus, mărturie a îmbrățișării Sale de milostivire. Cardinal fiind, Albino Luciani, în fața aplauzelor, amintea: „Voi credeți că măgărușul călărit de Isus în timp ce intra în Ierusalim printre ‘osanale’ putea să creadă că această primire era adresată lui?” Iată, Papa, Episcopii, preoții îndeplinesc misiunea lor dacă știu că sunt acel măgăruș și ajută să fie văzut adevăratul protagonist, mereu conștienți că dacă astăzi există „osanale”, mâine poate să vină acel „Răstignește-l!”
– Care este moștenirea cea mai prețioasă pe care ați primit-o de la Societatea lui Isus?
– Discernământul îndrăgit de Sfântul Ignațiu, căutarea zilnică pentru a-l cunoaște mai bine pe Domnul și a-l urma mai îndeaproape. A căuta să fac fiecare lucru din viața zilnică, și cele mai mici, cu inima deschisă față de Dumnezeu și față de alții. A căuta să am aceeași privire cu a lui Isus asupra realității și să pun în practică învățăturile Sale zi după zi, și în raporturile cu persoanele.
– Ce credeți despre ceea ce scria Béranger, un autor francez din secolul al XIX-lea, despre iezuiți: „Oameni negri, de unde ieșiți? Ieșim de sub pământ, jumătate vulpe, jumătate lup, regula noastră este un mister, suntem fiii lui Loyola”?
– Este cu adevărat îndrăzneț a scrie aceasta! Și probabil chiar viclean [Papa Francisc râde].
– Cu peste două secole în urmă iezuiții au fost expulzați din China. Astăzi China a dispărut din gândirea dumneavoastră?
– Nu, absolut nu! China este în inima mea. Este aici [își bate pieptul]. Mereu.
– Vă imaginați cu adevărat că puteți merge într-o zi într-o pizzerie romană sau să luați autobuzul îmbrăcat ca un simplu preot?
– N-am abandonat de tot clericul negru sub reverenda albă! Desigur, mi-ar plăcea să mă mai pot plimba pe stradă, pe străzile din Roma, care este un oraș foarte frumos. Am fost mereu un preot al străzii. Întâlnirile cele mai importante ale lui Isus și predica Sa au avut loc pe stradă. Desigur, mi-ar plăcea mult să merg să mănânc o pizza bună cu prietenii. Dar știu că nu este așa de ușor, este aproape imposibil. Ceea ce nu-mi lipsește niciodată este contactul cu oamenii. Întâlnesc foarte mulți, mult mai mulți față de când eram la Buenos Aires, și acest lucru îmi dă multă bucurie! Când îmbrățișez persoanele pe care le întâlnesc, știu că Isus este cel care mă ține în brațele Sale.
Imagini
