Papa Francisc pentru ziarul belgian Tertio
07.12.2016, Roma (Catholica) - Papa Francisc a oferit un interviu săptămânalului belgian „Tertio” cu ocazia încheierii Jubileului extraordinar al Milostivirii. Editorul publicației, Geert de Kerpel, a pus întrebările, care ating teme foarte variate, de la presă și Sinodul Episcopilor până la religia în sfera publică și războiul. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro. Redăm în continuare interviul.
– În țara noastră trăim un moment în care politica națională vrea să separe religia de viața publică: de exemplu în învățământ. Este opinie că, într-un timp de secularizare, religia trebuie să fie rezervată vieții private. Cum putem să fim în același timp Biserică misionară, în ieșire spre societate, și să trăim această tensiune creată de această opinie publică?
– Bine, nu vreau să ofensez pe nimeni, însă acest mod de a pune lucrurile este unul învechit. Aceasta este moștenirea pe care ne-a lăsat-o Iluminismul – nu-i așa? – în care orice fenomen religios este o subcultură. Este diferența dintre laicism și laicitate. Despre aceasta am vorbit cu francezii… Conciliul Vatican II ne vorbește despre autonomia lucrurilor, despre procese și despre instituții. Există o laicitate sănătoasă, de exemplu laicitatea statului. În general, un stat laic este un lucru bun; este mai bine decât un stat confesional, pentru că statele confesionale termină rău. Însă una este laicitatea și alta este laicismul. Laicismul închide porțile în fața transcendenței, a dublei transcendențe: fie transcendența față de alții și mai ales transcendența față de Dumnezeu; sau față de ceea ce se află dincolo. Și deschiderea față de transcendență face parte din esența umană. Face parte din om. Nu vorbesc despre religie, vorbesc despre deschidere față de transcendență. Deci, o cultură sau un sistem politic care nu respectă deschiderea față de transcendența persoanei umane „curăță”, taie persoana umană. Adică nu respectă persoana umană. Asta este mai mult sau mai puțin ceea ce gândesc. Deci, a trimite la sacristie orice act de transcendență este o „asepsie”, care nu are de-a face cu natura umană, care îi taie naturii umane o bună parte din viață, care este deschiderea.
– Dvs vă preocupați de raportul interreligios. În timpurile noastre conviețuim cu terorismul, cu războiul. Uneori se observă că rădăcina războaielor actuale se află în diferența dintre religii. Ce este de spus cu privire la asta?
– Da, cred că această opinie există. Însă nici o religie ca atare nu poate să alimenteze războiul. Pentru că în acest caz ar proclama un dumnezeu al distrugerii, un dumnezeu al urii. Nu se poate face război în numele lui Dumnezeu sau în numele unei poziții religioase. Nu se poate face războiul în nici o religie. Și de aceea terorismul, războiul nu sunt în relație cu religia. Se folosesc deformări religioase pentru a le justifica, asta da. Voi sunteți martori ai acestui lucru, ați trăit aceasta în patria voastră. Dar sunt deformări religioase, care nu se referă la esența faptului religios, care este mai degrabă iubire, unitate, respect, dialog, toate aceste lucruri… Nici o religie nu proclamă războiul. Unele deformări religioase da. De exemplu, toate religiile au grupuri fundamentaliste. Toate. Și noi. Și de acolo distrug, pornind de la fundamentalismul lor. Dar sunt aceste mici grupuri religioase care au deformat, au „îmbolnăvit” propria religie, și de aici luptă, fac război, sau fac diviziunea în comunitatea, care este o formă de război. Dar acestea sunt grupurile fundamentaliste pe care le avem în toate religiile. Există mereu un mic grup…
– O altă întrebare despre război. Comemorăm centenarul primului război mondial. Ce ați spune continentului european despre mandatul postbelic: „Să nu mai fie niciodată război!”?
– Continentului european i-am vorbit de trei ori: de două ori la Strasbourg și o dată anul trecut, sau anul acesta, nu îmi amintesc, când a fost Premiul Carol cel Mare [6 mai 2016]. Cred că acel „Să nu mai fie niciodată război!” nu a fost luat în serios, pentru că după primul a fost al doilea, și după al doilea este acest al treilea pe care îl trăim acum, pe bucăți. Suntem în război. Lumea duce al treilea război mondial: Ucraina, Orientul Mijlociu, Africa, Yemen… Este foarte grav. Deci, acel „Să nu mai fie niciodată război!” îl spunem cu gura, dar între timp fabricăm arme și le vindem; și le vindem chiar celor care se luptă; pentru că unul și același fabricant de arme le vinde acestuia și acestuia, care sunt în război între ei. Este adevărat. Există o teorie economică ce nu am încercat să o verific, dar am citit-o în diferite cărți: că în istoria omenirii, când un stat vedea că bilanțurile sale nu mergeau, făcea un război și repunea în echilibru propriile bilanțuri. Adică este unul dintre modurile cele mai ușoare pentru a produce bogăție. Desigur, prețul este foarte mare: sângele.
Acel „Să nu mai fie niciodată război!” cred că este un lucru pe care Europa l-a spus cu sinceritate, l-a spus cu sinceritate: Schumann, De Gasperi, Adenauer… l-au spus cu sinceritate. Dar după aceea… Astăzi lipsesc liderii; Europa are nevoie de lideri, lideri care să meargă înainte… Bine, nu vreau să repet ceea ce am spus în cele trei discursuri.
– Există posibilitatea să veniți în Belgia pentru această comemorare a războiului?
– Nu, nu este prevăzut, nu… În Belgia mergeam la fiecare un an și jumătate, când eram [superior] provincial, pentru că acolo era o asociație de prieteni ai Universității Catolice din Córdoba. Deci mergeam acolo ca să vorbesc. Ei făceau exerciții [spirituale]. Și mergeam ca să le mulțumesc. Și m-am legat de Belgia. Pentru mine orașul cel mai frumos din Belgia nu este al dumneavoastră, ci Bruges… [râde]
– Urmează să încheiem Anul Milostivirii. Ne puteți spune cum ați trăit acest An și ce așteptați atunci când Anul se va termina?
– Anul Milostivirii nu a fost o idee care mi-a venit dintr-o dată. Pornește de la Fericitul Papă Paul al VI-lea. Deja acesta a făcut câțiva pași pentru a redescoperi milostivirea lui Dumnezeu. După aceea, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a pus mult accentul pe aceasta cu trei fapte: enciclica Dives in misericordia, canonizarea Sfintei Faustina și sărbătoarea Milostivirii Divine în octava Paștelui, și el moare într-un ajun al acestei sărbători. Și deja acolo este ca și cum ar fi introdus Biserica pe acest drum. Eu am simțit că Domnul voia aceasta. A fost… Nu știu cum s-a format ideea în inima mea… Într-o bună zi i-am spus Mons. Fisichella, care venise pentru chestiuni din dicasterul său: „Cât mi-ar plăcea să fac un Jubileu, un An jubiliar al Milostivirii”. Și el mi-a spus: „De ce nu?” Și așa a început Anul Milostivirii. Este cea mai bună garanție că nu a fost o idee umană, ci care vine de sus. Cred că a inspirat-o Domnul. Și desigur a mers foarte bine. În afară de aceasta, faptul ca Jubileul să nu fie numai la Roma, ci în toată lumea, în toate Diecezele și în cadrul fiecărei Dieceze, a creat atâta mișcare, atâta mișcare… și oamenii s-au mișcat mult. S-au mișcat mult și s-au simțit chemați să se reconcilieze cu Dumnezeu, să îl întâlnească din nou pe Domnul, să simtă mângâierea Tatălui.
– Teologul german Dietrich Bonhoeffer a făcut distincția dintre har „ieftin” și cel „scump”. Deci, ce înseamnă pentru dumneavoastră milostivire „ieftină” și „scumpă”?
– Milostivirea este „scumpă” și „ieftină”. Nu știu cum este textul lui Bonhoeffer, nu cunosc când explică aceasta… Dar este „ieftină” pentru că nu trebuie plătit nimic: nu trebuie cumpărate indulgențe, este un cadou pur, dar pur. Și este „scumpă” pentru că este darul cel mai prețios. Există o carte făcută pe baza unui interviu pe care mi l-au luat, al cărei titlu este „Numele lui Dumnezeu este Milostivire”. Este prețioasă pentru că este numele lui Dumnezeu. Îmi amintește de acel preot pe care îl aveam la Buenos Aires – care continuă să celebreze Liturghia și să lucreze, și are 92 de ani! -, și la începutul Liturghiei dă mereu câteva anunțuri. Este foarte energic, 92 de ani, predică foarte bine, oamenii merg să îl asculte… „Vă rog, închideți telefonul mobil”. Și în timpul Liturghiei, începea ofertoriul, se aude un telefon… S-a oprit și a spus: „Vă rog, închideți telefonul celular”. Și ministrantul, care stătea lângă el, i-a spus: „Părinte, e al dumneavoastră”. Și el l-a scos și a spus: „Alo!”
– Ni se pare că Dvs indicați Conciliul Vatican II în timpurile de astăzi. Ne indicați căi de reînnoire în Biserică. Biserica sinodală… În Sinod ați explicat viziunea Dvs despre Biserica din viitor. Ați putea să explicați asta pentru cititorii noștri?
– „Biserica sinodală”, iau acest cuvânt. Biserica se naște din comunități, se naște de la bază, din comunități, se naște din Botez; și se organizează în jurul unui Episcop, care o adună, îi dă forță; Episcopul care este succesor al apostolilor. Aceasta este Biserica. Dar în toată lumea sunt mulți Episcopi, multe Biserici organizate, și există Petru. Deci ori este o Biserică piramidală, unde ceea ce spune Petru se face, ori este o Biserică sinodală, în care Petru e Petru, dar însoțește Biserica, o lasă să crească, o ascultă; mai mult, învață de la această realitate și armonizează, discerne ceea ce vine de la Biserici și restituie. Experiența cea mai bogată din toate acestea au fost ultimele două Sinoade. Acolo au fost ascultați toți Episcopii din lume, cu pregătirea; toate Bisericile din lume, diecezele, au lucrat. Tot acest material a fost lucrat într-un prim Sinod, care a adus rezultatele Bisericii; și apoi s-au întors încă o dată – al doilea Sinod – pentru a completa toate acestea. Și de acolo a ieșit Amoris laetitia. Este interesantă bogăția varietății de nuanțe, care este proprie Bisericii. Este unitate în diversitate. Aceasta este sinodalitate. Nu a coborî de sus în jos, ci a asculta Bisericile, a le armoniza, a discerne. Așadar, există o exortație post-sinodală, care este Amoris laetitia, care este rezultatul celor două Sinoade, unde a lucrat toată Biserica, și pe care Papa a asumat-o. Exprimă asta în manieră armonioasă. Este interesant: tot ceea ce este acolo [în Amoris laetitia], în Sinod a fost aprobat de peste două treimi dintre părinți. Și aceasta este o garanție. O Biserică sinodală înseamnă că se dă această mișcare de sus în jos, de sus în jos. Și în Dieceze este același lucru. Dar există o formulă latină care spune că Bisericile sunt mereu cum Petro et sub Petro. Petru este garantul unității Bisericii. Este garantul. Aceasta este semnificația. Și trebuie înaintat în sinodalitate; care este unul dintre lucrurile pe care ortodocșii l-au păstrat. Precum și Bisericile catolice orientale. Este o bogăție a lor, și recunosc aceasta în enciclică.
– Mie mi se pare că trecerea pe care a făcut-o al doilea Sinod de la metoda de „a vedea, a judeca și a acționa” spre „a asculta, a înțelege și a însoți”. Este foarte diferit. Acestea sunt lucrurile pe care eu le spun constant oamenilor. Trecerea pe care o are Sinodul este de a vedea, a judeca și a acționa și apoi a asculta realitatea oamenilor, a înțelege bine realitatea și apoi a-i însoți pe oameni pe drumul lor…
– Pentru că fiecare a spus ceea ce gândea, fără frica de a se simți judecat. Și toți erau în atitudinea de a asculta, fără a condamna. Și apoi se discuta ca frați în grupuri. Însă una este a discuta ca frați și alta este a condamna a priori. A fost o libertate de exprimare foarte mare. Și acest lucru este frumos!
– La Cracovia, ați dat tinerilor stimulente prețioase. Care ar putea fi un mesaj special pentru tinerii din țara noastră?
– Să nu le fie frică; să nu le fie rușine de credință; să nu le fie rușine să caute drumuri noi. Și tinerilor care nu cred: Nu te preocupa, caută semnificația vieții. Unui tânăr eu i-aș da două sfaturi: să caute orizonturi și să nu iasă la pensie la 20 de ani. Este foarte trist a vedea un tânăr pensionat la 20-25 de ani, nu-i așa? Caută orizonturi, mergi înainte, continuă să lucrezi în această angajare umană.
– O ultimă întrebare, Sfinte Părinte, cu privire la mass-media: o considerație cu privire la mijloacele de comunicare…
– Mijloacele de comunicare au o responsabilitate foarte mare. În ziua de astăzi au în mâinile lor posibilitatea și capacitatea de a forma o opinie: pot să formeze o opinie bună sau rea. Mijloacele de comunicare sunt constructoare ale unei societăți. În ele însele, sunt făcute pentru a construi, pentru a inter-schimba, pentru a fraterniza, pentru a da de gândit, pentru a educa. În ele însele sunt pozitive. Este clar că, dat fiind că toți suntem păcătoși, și mass-media pot – noi care folosim mass-media, eu folosesc aici un mijloc de comunicare – pot să devină dăunătoare. Și mijloacele de comunicare au ispitele lor. Pot să fie ispitite de calomnie, deci să fie folosite pentru a calomnia, pentru a-i murdări pe oameni, asta mai ales în lumea politicii. Pot să fie folosite ca mijloace de defăimare: fiecare persoană are drept la bună faimă, însă eventual în viața sa dinainte, în viața trecută, sau în urmă cu zece ani, a avut o problemă cu justiția, sau o problemă în viața sa familială, și a aduce acest lucru la lumină astăzi este grav, dăunează, se anulează o persoană! În calomnie se spune o minciună despre persoană; în defăimare se arată o pancartă – cum spunem în Argentina: „Se hace un carpetazo” – și se descoperă ceva care este adevărat, dar care deja a trecut, și pentru care probabil s-a plătit deja cu închisoarea, cu o amendă sau cu cine știe ce. Nu există drept la asta. Acesta este păcat și face rău. Și un lucru care poate face multă daună în mijloacele de informare este dezinformarea: adică, în fața oricărei situații a spune numai o parte din adevăr și nu cealaltă. Asta înseamnă a dezinforma. Pentru că tu, ascultătorului sau telespectatorului îi dai numai jumătate din adevăr, deci nu se poate face o judecată serioasă. Dezinformarea este probabil dauna cea mai mare pe care o poate face un mijloc, pentru că orientează opinia într-o direcție, neglijând cealaltă parte a adevărului. Și apoi, cred că mass-media trebuie să fie foarte limpezi, foarte transparente și să nu cadă – fără ofensă, vă rog – în boala coprofagiei, se poate face multă daună. Deci aș spune aceste patru ispite. Dar sunt constructoare de opinie și pot să construiască și să facă un bine imens, imens.
– Pentru a încheia, un cuvânt pentru preoți. Nu un discurs, pentru că ne spun că trebuie să încheiem… Ce este mai important pentru un preot?
– Este un răspuns un pic salezian, dar îmi vine din inimă. Amintește-ți că ai o Mamă care te iubește și nu înceta să o iubești pe Mama ta, Fecioara. Al doilea: lasă-te privit de Isus. Al treilea: a căuta carnea suferindă a lui Isus în frați: acolo te vei întâlni cu Isus. Aceasta ca bază. De aici vine totul. Dacă ești un preot orfan, care a uitat că are o Mamă; dacă ești un preot care s-a îndepărtat de Cel care te-a chemat, care este Isus, nu vei putea niciodată să duci Evanghelia. Care este drumul? Duioșia. Să aibă duioșie. Preoților să nu le fie rușină să aibă duioșie. Să mângâie sângele suferind al lui Isus. Astăzi este nevoie de o revoluție a duioșiei în această lume care suferă de cardioscleroză.
– Cardio…?
– Cardioscleroză.
