Arhiepiscopul Rodríguez Carballo despre abandonurile din viața consacrată
01.02.2017, Vatican (Catholica) - În fiecare zi fidelitatea față de viața consacrată este pusă la grea încercare de provocările lumii. Pentru a le depăși este nevoie de o vocație solidă și de o formare continuă, reafirmă Arhiepiscopul José Rodríguez Carballo, secretar al Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, într-un interviu acordat publicației „L’Osservatore Romano” după sesiunea plenară dedicată fidelității și după întâlnirea interdicasterială cu privire la actualizarea documentului „Mutuae relationes”. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro. În continuare redăm a doua parte, în care prelatul vorbește despre tema dureroasă a abandonurilor.
– Care sunt cauzele principale ale acestui fenomen?
– Nu este ușor să fie găsite: nu întotdeauna cele indicate în documentele pe care ni le trimit pentru a obține dispensa de voturi sunt principalele. Adesea sunt indicate probleme de tip afectiv, urmate de dificultățile în trăirea celorlalte voturi sau însăși viața fraternă în comunitate. Însă eu cred că prima cauză are de-a face cu dimensiunea spirituală sau de credință. Când vorbim despre credință nu e vorba numai de adeziunea la doctrină, ci de o credință trăită, care atinge și schimbă inima și apoi duce la o viață creștină autentică și, prin urmare, la o viață consacrată conformă cu ceea ce unul a îmbrățișat cu depunerea voturilor. Uneori se confundă credința cu religiozitatea. Experiența ne spune că unul poate să fie foarte religios și slab în credință. Credința pornește de la o adevărată întâlnire cu Cristos și duce la întărirea acestei întâlniri în timpul întregii vieți. În viața creștină și consacrată se consideră sigure diferite aspecte referitoare la credință cărora ar trebuie să se acorde mult mai multă atenție.
Și cu privire la spiritualitate ar trebui să se acorde mai multă atenție. Nu trebuie confundată cu simplul devoționism, ci trebuie să fie întrupată pentru a deveni fii ai cerului și ai pământului, mistici și profeți, discipoli și martori. Dacă credința este slabă, spiritualitatea nu este solidă și în viața fraternă în comunitate există probleme, cu ușurință prima opțiune slăbește și poate să dispară, terminându-se cu implicații afective care fac în așa fel încât mai devreme sau mai târziu să se lase deoparte această opțiune. Deci eu sunt de părere că principalele cauze sunt fragilitatea în experiența de credință și în viața spirituală, dificultățile nerezolvate în viața fraternă în comunitate și, drept consecință, probleme de tip afectiv.
– Care factori condiționează fidelitatea?
– Înainte de toate trebuie să se țină cont de o realitate care provine din antropologia actuală: bărbatului și femeii de astăzi le este frică să se angajeze definitiv; vrea să se lase mereu o „fereastră deschisă” pentru „neprevăzute”, căzând în ambivalența care împiedică să se trăiască viața în plinătatea sa. Societatea noastră este o societate lichidă care promovează o cultură lichidă, în care o relație se construiește pornind de la avantajele pe care fiecare dintre părți le poate obține de la celălalt și durează atât cât țin avantajele; o cultură fragmentată în care nu este loc pentru „marile relatări” și în care se vrea să se ducă înainte o viață à la carte, care adesea ne face să devenim sclavi ai modei; o cultură a bunăstării și a autorealizării ce ne face să trecem cu ușurință de la homo sapiens la homo consumens, producând un mare gol existențial.
La toate aceste condiționări trebuie adăugate acelea care provin din lumea tineretului, o realitate foarte complexă în care, judecând din investigațiile recente, așa-numita generație milenială, care urmează după generația X, este caracterizată de indiferență față de religie și de puțina cunoaștere a Bisericii și a vieții consacrate. În acest context, chiar dacă la un moment dat unii se „convertesc” și fac opțiunea pentru această formă de urmare, eventual le lipsește o adevărată motivație, motiv pentru care în momentele de dificultate se cedează în fața tentației de a pleca.
Un ultim element de care trebuie ținut cont este însăși viața consacrată care poate cădea în discursul pur estetic: se formulează idei înalte, dar după aceea viața consacraților eventual nu mărturisește frumusețea și bunătatea acestei forme de sequela Christi. Astfel viața consacrată nu mai răspunde la misiunea sa profetică, așa cum cere Papa Francisc, sau, conform cuvintelor lui Metz, la misiunea sa de a fi „terapie șoc pentru marea Biserică”. Fidelitatea este condiționată și de insuficienta claritate identitară consacrată. Nu este indiferentă lipsa unui proiect de viață ecologic în care să existe o adevărată armonie între viața spirituală, viața fraternă și misiunea evanghelizatoare.
– Se pot cunoaște câteva date cu privire la abandonuri?
– Dacă Papa vorbește despre „hemoragie” înseamnă că problema este îngrijorătoare, nu numai datorită numărului ci și datorită vârstei la care au loc, cea mai mare parte între 30 și 50 de ani. Cifrele abandonurilor în ultimii ani rămân constante. În anii 2015 și 2016 am avut circa 2.300 de abandonuri pe an, inclusiv cele 271 de decrete de demitere din institut, cele 518 dispense de celibat pe care le acordă Congregația pentru Cler, cei 141 de preoți călugări încardinați pure et simpliciter în diferite Dieceze și cele 332 dispense de voturi printre contemplative. În timpul sesiunii plenare ne-am oprit asupra a trei constatări: numărul ridicat al celor care părăsesc viața consacrată pentru a se încardina într-o Dieceză, numărul care nu este indiferent al contemplativelor care părăsesc viața consacrată și numărul celor care o abandonează (225 de cazuri) spunând că nu au avut niciodată vocație. Trebuie constatat că numărul cel mai mare de abandonuri există printre călugărițe, explicabil măcar în parte deoarece sunt marea majoritate a consacraților.
– Ce se poate face pentru a-l ajuta pe cel care este în îndoială sau pentru a preveni aceste abandonuri?
– Personal cred că trebuie insistat înainte de toate pe discernământ, în așa fel încât acela care nu este chemat la această formă de sequela Christi să nu îmbrățișeze această viață. În discernământ trebuie îngrijită împreună dimensiunea umană, afectivă și sexuală, dimensiunea spirituală și de credință precum și cea intelectuală. Trebuie acordată atenție motivațiilor, fără a ne lăsa condiționați de număr și de eficacitate, așa cum ne-a amintit Papa Francisc. Viața consacrată nu este pentru toți și nu toți sunt pentru viața consacrată. În afară de aceasta trebuie acordată multă atenție celor care trec de la un seminar sau de la un institut la altul. Nu este posibil un discernământ adecvat fără o însoțire corespunzătoare, oferită de persoane capabile să transmită frumusețea carismei într-un institut determinat și care să fie experte în drumul căutării lui Dumnezeu, pentru a-i putea însoți pe alții în acest itinerar. Multe vocații se pierd de-a lungul drumului din lipsa unei adecvate însoțiri umane, spirituale și vocaționale. Apoi este fundamental de a ne îngriji de formare, începând de la formarea permanentă, humus al celei inițiale. Aceasta la rândul său va trebui să fie: o formare personalizată și în cheie de proces; exigentă din punct de vedere evanghelic dar nu rigidă; umană și motivatoare, inculturată; o formare la fidelitate; o formare la o afectivitate sănătoasă și rodnică.
