Papa Francisc: Caritatea este sufletul misiunii Bisericii

29.09.2017, Vatican (Catholica) - În sărbătoarea Sf. Vincențiu de Paul, Sfântul Părinte a afirmat despre caritate că este centrală misiunii Bisericii. „Toți, într-adevăr, suntem chemați să ne adăpăm la stânca tare care este Domnul și să adăpăm lumea cu caritatea care izvorăște din El. Caritatea stă la inima Bisericii, este motivul acțiunii ei, sufletul misiunii ei”, a spus Pontiful pe 27 septembrie. Așa după cum scria Papa Benedict al XVI-lea în enciclica sa „Caritas in veritate”, „caritatea este calea maestră a doctrinei sociale a Bisericii. Orice responsabilitate și angajare schițate de această doctrină sunt luate din caritate care, conform învățăturii lui Isus, este sinteza întregii Legi”, a spus Papa Francisc.

Pontiful a trimis mesajul miercuri, pentru a 400-a aniversare a începutului carismei Familiei Vincențiene, un grup de organizații fondate sub inspirația Sf. Vincențiu de Paul, a cărui sărbătoare este pe 27 septembrie. Preotul francez din sec. XVII este cunoscut ca patronul organizațiilor caritabile catolice, datorită muncii sale între săraci și marginalizați. „Înflăcărat de dorința de a-l face cunoscut pe Isus săracilor, s-a dedicat intens vestirii, în special prin misiunile predicate poporului, și îngrijindu-se în manieră deosebită de formarea preoților. El punea cu naturalețe în practică o ‘mică metodă’: a vorbi înainte de toate cu viața și apoi cu mare simplitate, în mod colocvial și direct. Duhul a făcut din el un instrument care a provocat un elan de generozitate în Biserică. Inspirat de creștinii de la începuturi, care erau ‘o singură inimă și un sigur suflet’, Sfântul Vincențiu a întemeiat Caritățile, pentru ca să se îngrijească de cei mai nevoiași trăind în comuniune și punând la dispoziție propriile bunuri cu bucurie, având certitudinea că Isus și săracii sunt comoara prețioasă și că, așa cum îi plăcea să repete, ‘când mergi la săraci îl întâlnești pe Isus’.”

În mesajul său, l-a comparat pe Sf. Vincențiu cu un grăunte de muștar, de la care a început totul. „Era convins că umilința, blândețea și simplitatea sunt condiții esențiale pentru a întrupa legea seminței care dă viață murind, acea lege care, singură, face viața creștină rodnică, acea lege prin care se primește dăruind, ne găsim pierzându-ne și strălucim când nu apărem. Și era convins și că toate acestea nu se pot face singuri, ci împreună, în Biserică, în poporul lui Dumnezeu. În această privință îmi place să amintesc intuiția sa profetică de a valoriza extraordinarele capacități feminine, apărute în finețea spirituală și în sensibilitatea umană a Sfintei Luiza de Marillac.”

Revenind la Sf. Vincențiu, a spus despre moștenirea acestuia: „Mărturia sa ne invită să fim mereu pe drum, gata să ne lăsăm surprinși de privirea Domnului și de Cuvântul Său. Ne cere micime a inimii, disponibilitate deplină și umilință docilă. Ne stimulează la comuniunea fraternă între noi și la misiunea curajoasă în lume. Ne cere să ne eliberăm de limbajele complexe, de retoricile autoreferențiale și de alipirile de siguranțele materiale, care pot liniști instantaneu dar nu insuflă pacea lui Dumnezeu și adesea chiar împiedică misiunea. Ne îndeamnă să investim în creativitatea iubirii, cu caracterul genuin al unei inimi care vede.” Și a încheiat spunând: „Cer pentru Biserică și pentru voi harul de a găsi în fratele înfometat, însetat, străin, despuiat de haine și de demnitate, bolnav sau închis, dar și îndoielnic, neștiutor, încăpățânat în păcat, chinuit, ofensiv, morocănos și deranjant, pe Domnul Isus. Și de a găsi în rănile glorioase ale lui Isus vigoarea carității, fericirea seminței care murind dă viața, rodnicia stâncii rănite din care izvorăște apă, bucuria de a ieși din sine și a merge în lume.”